CĂRȚILE PE MASĂ: Bucătăria vie - istorie și mitologie

Sensurile, semnificațiile, istoria și mitologia hranei, ale bucătăriei vii, converg într-o viziune amplă, coerentă și logică în conceptul de gastrosofie, interpretată de profesorul Petru Ursache în Gastrosofia sau Bucătăria vie¹.

Patru sunt pilonii pe care se sprijină această construcție ideatică, fapt relevabil în cele patru capitole: Cadre ale gândirii practice, Legi sacre - deprinderi umane, Hrana pentru trup- minte-inimă, Hrana universalis, cel de-al cincilea capitol, Conservatorism-modernism, având valoarea unei concluzii într-o argumentație persuasivă, temeinică, elocventă prin calitatea informației și a structurării ei. Materia lucrării este completată de două Addenda, un Cuvânt final și un dialog, Puteți conta pe mine... Sunt Taur!, realizat în 2010, cu Călin Ciobotari, pentru revista „Dacia literară”.

Punctul de plecare în acest inedit demers antropologic îl constituie Biblia, capitolul Facerea, mai precis, ispitirea și izgonirea din Paradis, în care Petru Ursache descifrează „morala unei interdicții”. Având acces peste tot locul și o singură interdic­ție - pomul cunoașterii, ar fi de înțeles că pomul oprit reprezintă un alt fel de hrană, rezultând din calitatea lui unică, aceea de a fi pomul vieții, al cunoștinței binelui și răului. De aici, dublul semantism al hranei - material, lumesc și spiritual, divin. Pomul vieții devine pomul oprit, centru al lumii ca „prim intercesor între Ziditor și om”. Petru Ursache descifrează aici o prevestire care viza, simultan, „falsul și paguba” celui atins de ispita cunoașterii.

Se decelează, astfel, două sensuri ale hranei, evoluând de la minor la major, de la biologic la spiritual, sensuri decelabile în răspunsul dat de Iisus ispititorului Satan în ispitirea de pe munte: „Nu doar cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

Hrana este un limbaj primordial, fiind văzută și interpretată ca dar divin, cu rol fundamental în existența omului, dacă provine din „surse firești”, dacă e obținută din/prin sudoarea muncii și administrată cu înțelepciune. Aceasta este „eterna lecție morală” și pedagogică a lui homo religiosus.

O treaptă importantă în evoluția civilizației umane o constituie momentul descoperirii și conștientizării utilizării hranei, moment care marchează trecerea de la primitivitate la civilizație, de la animalitate la ființa superioară, trecere dedusă, prin interpretare fenomenologică, din ecuația crud-gătit. Această trecere s-a realizat după „porunci și legi”, cu implicare, așadar, divină. Instituționalizarea mesei, presupunând perfecționarea modurilor de preparare a hranei, parte esențială a bucătăriei vii, concomitent cu rafinarea comportamentului, a manierelor, a atitudinii, valori cultivate de omul cetății, aflarea unor rețete terapeutice, sunt semne incipiente ale gastrosofiei și științei alimentației.

Trecerea de la crud la gătit, ca primă treaptă a civilizației, a fost o consecință a descoperirii focului, marcând începuturile antropocentrismului în existența omenirii, semn al înălțării individului, al evoluției de la animal la om. Ecuația civilizației se reflectă în echivalența crud-gătit ca marcantă pentru trecerea de la animal la om.

Teologia hranei ca dar fixează cadrele gândirii practice într-o ordine existențială în care terestru și divin comunică permanent. Pentru omul religios, hrana are o accepție mistică: „...pentru ființa din stadiul mitologic, alimentația, luată în amănuntele ei, reprezintă o infinită desfășurare de miracole, de la floarea pomului, răsărită pe neașteptate pe ramura simplă, rigidă (...), la fructele mari, rotunde, colorate de minune, cu gust ales și miros parfumat”. De aceea, în fața hranei, primul gest era unul de recunoștință pentru divinitatea care permisese belșugul. De aceea, dobândirea cu dificultate a hranei, prin sudoarea frunții, îl menține pe om în moralitate. Important este, mai întâi, modul de a obține hrana și apoi consumarea ei „după protocol și reguli de așezare la masă”.

Pâinea este alimentul originar, asociată cu ideea de bine. În imaginarul colectiv omul bun este asociat cu pâinea, bun ca pâinea caldă. Ea, pâinea, dă măsura, reglează relațiile dintre oameni. Astfel, măsura devine esența legii morale în toate aspectele consumului alimentar, ca și în celelalte care țin de comportamentul în familie, în colectivitate, în cetate. Măsura, cumpătarea, cinstea, hărnicia sunt opuse viciilor fundamentale: beția, hoția, minciuna, lenea.

Cadrele practice ale vieții includ „sfânta curățenie”, morală și corporală, „cultul muncii, al pâinii”, laolaltă cu „topografia mitică” a casei, în care cuptorul, vatra, râșnița erau privilegiate.

O ecuație la fel de importantă este relația zeu-plantă-om, reflectată în rituri care respectă canoanele mitului întemeietor. Zeul se oferă ca hrană „pe cale accesibilă, materializată, transfigurată”. Există plante benefice și plante malefice, bune - grâul, și rele - mătrăguna. Răul poate fi exorcizat așa cum din mătrăgună se extrage partea bună, vindecătoare.

Pe parcursul evoluției civilizației, masa devine „prilej comportamental”, ca „autoritate recunoscută” și prilej specific. Hrana este dar pentru trup-minte-inimă și devine bucătărie vie.

În epoca postmodernă, hrana, masa și-au pierdut înțelesul originar, mitic. Omul modern/postmodern nu mai are față de hrană atitudinea lui homo religiosus. Un lucru rămâne, însă, de necontestat: „Cartea și bucătăria s-au întrecut în ridicarea omului pe treptele civilizației”, relevând valoarea de gastrosofie, bucătărie vie.

Sunt sensuri asupra cărora ar trebui să medităm, iar cartea Gastroso­fia sau Bucătăria vie a lui Petru Ursache este prilejul potrivit, așteptat.

 

NOTĂ

¹Petru Ursache, Gastrosofia sau Bucătăria vie,  Editura Eikon, București, 2014