Cărțile Sfântului Antim pentru arabii din Patriarhia Antiohiei

La sfârșitul secolului al XVII‑lea, afinitățile creștinilor din Moldova și Muntenia cu cei din provinciile levantine ale Imperiului Otoman țineau atât de crezul și de rânduielile pe care le împărtășeau, ca moștenitori ai civilizației Bizanțului, cât și de suferințele pe care le trăiau și unii, și alții sub presiunea pe care o exercita Înalta Poartă, prin trimișii ei la București și Iași, ca și la Alep și Damasc. Asemănarea aspirațiilor și a trebuințelor se manifesta îndeosebi în viața bisericească: ierarhii Bisericii antiohiene - singura Biserică din Răsărit în care araba a fost folosită continuu ca limbă oficială - se străduiseră de la sfârșitul secolului al XV‑lea să înlocuiască în cult greaca și siriaca cu limba poporului, araba, încercând totodată să păstreze rânduielile vechi și versiunile scrierilor sfinte consemnate în manuscrise moștenite din generație în generație.

În aceeaşi vreme, românii doreau să desă­vârșească trecerea de la limba de cult a înain­tașilor, slavona, la limba folosită de credincioşi în mod curent, româna: şi aici se născuse necesitatea răspândirii scrierilor liturgice prin cărţi în limba poporului. În Țara Românească, lumina tiparului fusese adusă încă din primul deceniu al secolului al XVI‑lea, iar faima tipografilor de aici se răspândise departe, până în Levant. Veniți dinspre apus, primii tipografi care au lucrat la Târgoviște - călugărul Macarie, Dimitrie și Moise Liubavici - au găsit aici libertatea de a‑și continua activitatea pe pământ românesc. Li se adăugaseră apoi tipografi din alte regiuni locuite de români - Filip Moldoveanul la Sibiu, Diaconul Coresi la Brașov, Mitropolitul Dosoftei la Iași ș.a.

În a doua jumătate a secolului al XVI‑lea s‑a manifestat la Roma un mare interes pentru tipărirea de cărți liturgice necesare credincioșilor arabi din Bisericile răsăritene unite cu Roma. Dacă în Europa Centrală și de Est contrareforma era activă mai ales în ținuturile locuite de polonezi, în Orient, această luptă se dădea pe teritoriul de azi al Libanului și al Siriei. La 12 septembrie 1514 apare la Fano, lângă Veneția¹, la cererea Papei Iuliu al II‑lea, prima carte în limba arabă tipărită cu litere arabe mobile, un Ceaslov de 120 de pagini,5 x 11 cm, cu cerneală neagră și roșie și text arab vocalizat. Îna­inte de anul 1700, în Europa Occidentală au fost realizate foarte multe tipărituri arabe, atât religioase, cât și laice, astfel că înființarea unei tiparnițe de limbă arabă devenise, pentru tipografii cu experiență, o activitate relativ ușoară. La această situație au contribuit și călugării, și cărturarii levantini, majoritatea maroniți, stabiliți la Leiden, Roma, Paris și Londra. Cărțile tipărite aici aveau două destinații precise: pe de o parte, misionarii catolici ori protestanți care își desfășurau activitatea în Levant, pe de altă parte, piața de carte din Europa Apuseană și de pe coastele răsăritene ale Mediteranei, unde editorii sperau să poată face afaceri profitabile - fără prea mult succes.

Prima tiparniță din teritoriile levantine ale Imperiului Otoman a fost pusă în funcțiune în 1610 la mănăstirea maronită îSfântul AntonieÎ din Quzhayya, în nordul Libanului de azi, în Valea sfântă Qadisha (sau Qannubin). Psalmii sunt așezați pe două coloane, pe dreapta, în siriacă, cu alfabet serțā (siriaca de vest), pe stânga, în arabă, cu alfabet karšūnī. Întrucât la acea vreme în Levant era prima întreprindere de acest fel, se presupune că tot materialul tipografic a fost adus de la Roma, pus în operă și folosit de tipografi, care fie lucrau, fie fuseseră instruiți acolo, revenind apoi în Liban. După prima carte, activitatea a încetat, iar această Psaltire a avut o circulație restrânsă, nefiind destinată credincioșilor Bisericii Antiohiei, care în epoca respectivă urmăreau generalizarea limbii și a alfabetului arab în cultura lor liturgică.

Din secolul al XVI‑lea, patriarhii greco‑ortodocşi ai arabilor şi‑au întors privirile către Europa de Răsărit. Răspunsul binevoitor al domnitorilor români i‑a determinat să plece în lungi şi primejdioase călătorii. Speranţele lor erau întemeiate pe solidaritatea religioasă şi dărnicia cârmuitorilor și ierarhilor din Ţările Române, care au susţinut neîntrerupt creştinătatea orientală în lunga perioadă a dominaţiei otomane. Preocuparea domnitorilor și a ierarhilor români de a întemeia tiparnițe a fost una dintre rațiunile pentru care Macarie III Ibn al‑Zaâim și fiul său Paul din Alep au călătorit în Ţările Române în anii 1653‑1658. În Jurnal de călătorie în Moldova și Valahia, interesul lui Paul din Alep pentru limba liturgică și a cărților de cult din Țările Române se explică prin similaritatea situației de aici cu aceea din Siria: acolo, creștinii, cu excepția acelora care avuseseră acces la educația monastică, nu mai înțelegeau siriaca și greaca².^[1] Numeroase și admirative sunt notele arhidiaconului Paul despre cărțile tipărite prin grija domnitorilor Vasile Lupu și Matei Basarab, biblioteca de la Mărgineni a Cantacuzinilor ori circulația tipăriturilor printre ierarhii Bisericii.

În Răsărit, istoria tiparului în litere arabe a început în 1701, odată cu împreună‑lucrarea săvârșită de Atanasie Dabbās, Mitropolit al Alepului și Patriarh al Antiohiei, și Sfântul Antim Ivireanul, cărturar și tipograf de excepție, viitor Mitropolit al Ungrovlahiei.

Născut la Damasc, Būloș (Paul) Dabbās venea dintr‑o veche familie creștină din Hauran, regiune din Siria (antica Auranitis), printre primele ținuturi din lume cu populație majoritar creștină. Familia Dabbās dăduse în trecut doi patriarhi: Atanasie al II‑lea (1611‑1618) și Chiril al IV‑lea (1619‑1628). Educația predominant greacă a tânărului Būloș a cuprins și studii de arabă clasică, siriacă, latină și italiană. El a îmbrăcat rasa monahală la Mănăstirea îSfântul SavaÎ din Betleem, fiind ales apoi stareț al acesteia. Ales mai întâi Mitropolit al Alepului, el s‑a așezat în 1685 în scaunul de Patriarh al Bisericii antiohiene, cu numele de Atanasie al III‑lea, fiind confirmat la 25 august 1686 de Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Dionisie al IV‑lea. Dabbās a renunțat temporar la înaltul cin în 1694, după apariția unui competitor, Chiril al V‑lea Ibn al‑Zaâīm, susținut de partizanii unirii cu Biserica Romei. Revenit în Scaunul Patriarhal în 1720, Atanasie al III‑lea a urmat calea Ortodoxiei, ale cărei învățături le cunoștea și le susținea cu și mai multă fermitate la acea vreme, după șederea de durată la curtea domnească a Sfântului Constantin Brâncoveanu. Cu toate acestea, în 1724, îndată după moartea sa (survenită la 24 iulie), un mare număr de credincioși au ales unirea cu Roma, după ani de dispute interne. Astfel, din Biserica Antiohiei s‑a despărțit o comunitate unită cu Roma, care este cunoscută de atunci drept Biserica melkită greco‑catolică a Antiohiei.³

Spre sfârșitul secolului al XVII‑lea, în căutare de sprijin financiar și politic pentru credincioșii sirieni, Atanasie Dabbās a călătorit la Constantinopol și la București, în Țara Românească, despre care aflase că se bucura de mai multă libertate decât ținuturile levantine supuse guvernării otomane. El știa, de asemenea, cât de generos era domnul Constantin Brâncoveanu cu creștinii din ținuturile stăpânite de Înalta Poartă: printre multele sale danii, în ianuarie 1692 iscălise un hrisov prin care înzestra 17 biserici și mănăstiri din Răsărit.

Atanasie Dabbās a avut la București o izbândă dorită de mai mulți înaintași ai săi: prin bunăvoința Sfântului Constantin Brâncoveanu, ierarhul sirian a obținut ajutorul marelui ierarh Antim Ivireanul, cel mai iscusit tipograf și gravor al tiparniței domnești, pentru imprimarea de cărți liturgice în limba arabă, cu alfabet arab. Cunoscut pentru cultura sa vastă, greacă, slavonă și română, hirotonit ieromonah, Antim fusese trimis în 1696 stareț al mănăstirii din ostrovul Snagovului. În atelierul înființat de el aici a săpat, către 1700, literele arabe cerute de Atanasie Dabbās și folosite, până la urmă, la Snagov și la București pentru numai două cărți. Două cărți în limbile greacă și arabă au fost tipărite în 1701 (la Snagov) și 1702 (la București) la cererea ierarhului sirian, care năzuia, ca și înaintașii săi, să ofere preoților din Siria și din regiunile învecinate cărți bisericești imprimate în limba poporului, araba, întocmite după versiuni traduse din greacă și siriacă, diortosite de mari cărturari arabi creștini. Perioada de colaborare cu Atanasie Dabbās s‑a încheiat în 1705, anul când amândoi au părăsit capitala Țării Românești, îndreptându‑se către o nouă viață de păstorire și lucrare duhovnicească - Sfântul Antim la Episcopia Râmnicului, Atanasie la Mitropolia Alepului.

Așa cum se poate citi în prefețele primelor cărți tipărite de el, Dabbās s‑a adresat domnului muntean Constantin Brâncoveanu, invocând mai multe rațiuni pentru care creștinii din Siria aveau neapărată nevoie de cărți tipărite: copiile manuscrise ale Sfintelor Scripturierau pline de greșeli de conținut și de gramatică, textele erau deformate pe măsură ce erau recopiate, iar calitatea lor depindea de nivelul de educație al copiștilor, adesea modest. Așa cum afirmă Dabbās în prefața arabă la Liturghierul din 1701, Brâncoveanu i‑a cerut Sfântului Antim „să făurească o tiparniță arabă, cu mare îngrijire, și să tipărească slujba Sfintei Liturghii în cele două limbi, adică greacă și arabă”.

Așadar, avându‑l alături pe ierarhul antiohian, Sfântul Antim a desenat literele arabe și a gravat poansoanele folosite pentru a tipări un Liturghier, în 1701, la Snagov (Liturgikon - Kitab al‑quddasat al‑thalatha al‑ilahiyya, 252 p.), și un Ceaslov (Horologion - Kitab al‑ʼâUrulu­jiyun, 731 p.), în 1702, în tipar­nița domnească de la București.Cărțile antimiene sunt împodobite întotdeauna cu frumoase ornamente în cerneală neagră și roșie, cu chipuri de sfinți, letrine, chenare, ghirlande de flori etc. Și cele două volume greco‑arabe se înscriu în această linie stilistică, având un aspect estetic remarcabil, imitat apoi de tipografii din Siria și din Georgia.

O întrebare importantă care s‑a pus cu privire la aceste cărți privește cheltuielile cerute de tipărirea lor. Răspunsul a fost căutat mai întâi în prefețele lor, unde Atanasie Dabbās îi mulțumește domnului Constantin Brâncoveanu pentru dărnicie și îl laudă pentru sprijinul dat creștinilor arabi. Formulările folosite de Dabbās sunt limpezi: domnul „i‑a dat şlui Antimţ mână liberă la cheltuială” pentru tiparnița arabă, ea „s‑a făcut din porunca domnului” și „cheltuiala a fost pe socoteala preamăritului domn”. Contribuția domnului este evocată și în prefața la Istoria patriarhilor din Antiohia, scrisă în grecește de Dabbās în 1702: „Pentru aceasta socotesc că priceperea Ta de stăpânitor și luminată de Dumnezeu a fost îndemnată de propria sa bunăvoință înnăscută, să faci milă și cinste acestui scaun, prin milostivirea Ta primită de Dumnezeu și prin caracterele noi arabe de obște folositoare, iar prin ele să cinstești pe Dumnezeul și Domnul tuturor lucrurilor.”

Primind în dar în 1705, la întoarcerea în Siria, uneltele folosite în realizarea acestor două cărți, Atanasie Dabbās a continuat la Alep, într‑un atelier înființat la reședința mitropolitană, activitatea tipografică începută cu ajutorul Sfântului Antim. Se pare că după 1711, anul în care au apărut ultimele tipărituri arabe la Alep, matrițele și literele arabe au ajuns în tiparnița Mănăstirii îSfântul Ioan BotezătorulÎ (Mar Hanna sau Deyr el‑Shuweyr) de pe teritoriul actual al Libanului. Primele cărți tipărite în Siria și Liban nu ar fi existat, așadar, fără contribuția hotărâtoare a Sfântului Antim și a domnului martir Constantin Brâncoveanu la inițierea tiparului în litere arabe în 1701‑1702.

(Extras din volumul Arta patronată de Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, în curs de pregătire la Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei)

Note:

¹Sau poate chiar la Veneția, v. Vercellin, Venezia e le origini della stampa in caratteri arabi, p. 54, și descrierea cărții în același volum, p. 165, nr. 105.

² Vezi Paul din Alep, Jurnal de călătorie în Moldova și Valahia, ediția manuscrisului arab și traducere în limba română de Ioana Feodorov, Editura Academiei Române – Muzeul Brăilei/Editura Istros, București – Brăila, 2014.

³Numele de „melkit”, derivat din cuvântul siriac melek, „împărat” (cu referire la împăratul Bizanțului),fusese folosit anterior pentru toți creștinii calcedonieni.