Casă, dulce casă - biserica noastră

Parcă niciodată nu m-am simţit mai acasă ca acum, în Casa Domnului - Biserica Stolnicu. Am revenit după aproape trei ani în Târgoviştea rostuirii mele, cu gând că soarta m-a răsfăţat, dacă după patru decenii de muncă am putut să mă bucur de liniştea (chiar şi tulburată de vremuri) anilor de pensie. Cum în zilele noastre a devenit firească strămutarea multor români pe alte meridiane şi paralele, fiica mea şi-a găsit jumătatea la Amsterdam, soţul fiind şi el român bucureştean, stabilit acolo din 1992. După naşterea lui Alexander, am revenit pentru scurt timp să-l creştinăm la Târgovişte şi, Doamne, am avut revelaţia acestei sfinte taine, cum nu am avut-o nici la copiii mei. Deşi era ianuarie, pe aleea ce duce la intrarea în biserică era, ca şi-n cazul altor sfinte taine, covor roşu. Înăuntru ne aştepta preotul paroh, iar masa şi cristelniţa păreau de poveste. Prin ferestre pătrundea un soare vesel, iar naosul şi catapeteasma străluceau în lumina lui. Mărturisesc că am fost tare mândră de lăcaşul ctitorit de Stolnicul Constantin Cantacuzino, dar mai cu seamă de părintele nostru Flaviu Movileanu, care a impresionat întreaga asistenţă... M-am lăudat la tot neamul venit de pe la Găeşti, Bucureşti şi Ploieşti că am şansa să particip aici, la aşa slujbe şi într-un aşa monument istoric, vechi de trei sute de ani. N-a fost de când îl ştiu aşa cum arată acum.

Deşi aflasem de existenţa ei din lucrarea "Târgoviştea şi monumentele sale", am intrat în această biserică într-o după-amiază de iulie a anului 1984. Înăuntru, mărunţel, l-am aflat pe venerabilul "popa Ciocan" aşa cum îl cunoştea comunitatea. Mi-a făcut un scurt istoric şi-am reţinut că, după o renovare de pe la 1850, lăcaşul de cult a devenit biserica breslelor din Târgovişte. Mi-a arătat agăţat în pridvor şi un steag înnegrit de fumul lumânărilor ca şi pereţii, relicvă a vechilor meseriaşi ai târgului. Timpul a trecut, părintele Ciocan a trecut şi el la viaţa veşnică după 1990, iar prima noastră întâlnire cu noul preot a fost prin 1993, când l-am primit pentru botezul casei. Am fost apoi martori în timp la neobosita strădanie a părintelui Flaviu, care, paralel cu cele specifice activităţii ecleziastice, a înflorit curtea bisericii de la peluzele cu flori şi gazon până la biserica frumoasă ca o mireasă şi casa parohială. Aşa am devenit creştin practicant. Mare bucurie ne oferă în fiecare an nouă enoriaşilor sărbătorirea celor două hramuri, ale Sfinţilor Ştefan şi Ilie, pregătite cu multă dăruire de întreaga familie, fie în localul unui enoriaş, fie printre pomii din curtea bisericii, bucurându-ne unii de prezenţa celorlalţi ca nişte fraţi. Toate astea mi-au lipsit la Amsterdam, oraş în care bisericile lui goale s-au închis ori au fost transformate în biblioteci sau cluburi. În toată Olanda este doar o parohie românească ortodoxă, în Rotterdam, la 56 kilometri de Amsterdam, aşa că, deşi am făcut şi noi în casa noastră toate cele după datina de sfintele sărbători, iar eu am ţinut tot postul de fiecare dată, n-am reuşit să mă împărtăşesc, iar când am mai primit şi mesaje din ţară şi de la părintele nostru, am plâns. Acesta este şi motivul pentru care am sentimentul că la biserica noastră mă simt mai acasă decât în propria casa. Şi în sfârşit, mi-am împlinit dorinţa de a mă spovedi la duhovnicul meu şi a mă împărtăşi de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel în Casa Domnului, dulcea casă Biserica Stolnicu din Târgovişte. (Georgeta Călinoiu)