Casa Terorii, muzeul ororilor naziste şi comuniste de la Budapesta

Dincolo de a fi o lecţie de istorie, Terror Haza (Casa Terorii) din Budapesta este un loc din care poţi ieşi cu bucuria că trăieşti şi, mai mult, că trăieşti în libertate. Muzeul, unic în lume, prezintă cele două regimuri dictatoriale care s-au abătut asupra Europei, precum şi ororile produse de acestea. Casa Terorii este un muzeu care vorbeşte despre istoria recentă şi nu a fost lipsit de controverse încă de la deschidere. Controversele i-au făcut destulă publicitate, iar în primul an de funcţionare, în 2002, muzeul a avut câte 1.000 de vizitatori pe zi. Faima ineditului muzeu a ajuns şi în străinătate, în prezent mare parte dintre vizitatori fiind străini, aşa cum se poate observa şi din caietul de impresii. Turiştii, mai ales cei din Europa Occidentală sau din Statele Unite ale Americii, se declarară şocaţi, impresionaţi de ceea ce au văzut, afirmând că aşa ceva nu şi-au putut imagina că ar fi cu putinţă.

Bulevardul Andrassy (Andrassy Ut) din Budapesta este unul dintre cele mai cunoscute din Europa, fiind deseori asemănat cu Champs-Élysées din Paris. Din 2002, această stradă este obiectiv UNESCO, fiind remarcabil prin frumuseţea arhitecturală, în stil neorenascentist eclectic, a cladirilor care flanchează bulevardul. Palatele cu ornamente elegante, cu picturi pe exterior, coloane şi statui amintesc de gloria Budapestei, capitală de imperiu. Printre palatele luxoase, unele instituţii publice, altele restaurante, magazine celebre sau clădiri private, o construcţie gri, sobră, contrastează cu abundenţa ornamentelor care se revarsă de o parte şi de alta a Andrassy Ut. Terror Haza (Casa terorii) este muzeul care prezintă istoria recentă, din ultima jumătate a secolului al XX-lea, a Ungariei şi în special din timpul celor două ocupaţii, cea nazistă şi cea comunistă. O clădire ca un monument În anul 2000, Guvernul condus de Viktor Orban a emis o hotărâre prin care anunţa înfiinţarea unui institut de cercetare a istoriei din Europa Centrală şi de Est. Tot atunci s-a hotărât şi locaţia pentru muzeul care urma să adăpostească doi ani mai târziu expoziţia ce prezenta cele mai tragice perioade din istoria recentă a Ungariei. Expoziţia urma să comemoreze victimele celor două dictaturi, pe cei care au fost deţinuţi, interogaţi, torturaţi şi ucişi chiar în casa aleasă să devină sediu al muzeului ororii. Organizatorilor li s-a părut relevant faptul că atât naziştii, cât şi comuniştii au folosit această casă ca centru al opresiunii şi torturii. Naziştii au numit acest loc „Casa Loialităţii“. După plecarea naziştilor, odată cu intrarea tancurilor sovietice în Budapesta, casa de pe Andrassy Ut a devenit Biroul Securităţii Statului, apoi Autoritatea Securităţii Statului. Pentru a putea fi găzduită aici o expoziţie cât mai completă, s-a lucrat mai bine de un an la amenjarea şi restaurarea clădirii, munca aceasta finalizându-se prin transformarea clădirii, la exterior, cu ceva asemănător unui monument funerar, în culori închise. Pe pereţii care dau spre strălucitoarea Andrassy Ut se pot vedea, în medalioane identice cu cele ce se pun pe morminte, portretele victimelor care au murit în această casă. De fapt, intenţia restauratorilor şi a arhitecţilor care au lucrat pentru deschiderea muzeului a fost de a transforma clădirea într-un monument dedicat victimelor terorii. Mijloace media şi scenografice în Casa Terorii Pentru a intra în această casă-muzeu, vizitatorul trebuie să sune la uşă, aşteaptă să vină cineva care să deschidă, apoi este condus la recepţie. Cei care intră în clădire trebuie să folosească o anumită cale, alta decât cea spre ieşire. Odată intrat aici, nu te mai poţi întoarce pe acelaşi traseu. Interiorul este dominat de un tanc ce tronează într-o baie neagră de ulei, într-un spaţiu ce ar fi putut fi o curte interioară liniştită. Pe pereţi sunt lipite fotografiile victimelor care privesc asemenea unor martori tăcuţi către trecutul pe care îl simbolizează acest tanc. Expoziţia permanentă a Casei Terorii începe cu prezentarea regimului fascist în Ungaria. Amenajarea expoziţiei a fost îndelung elaborată, fiind folosite numeroase mijloace multimedia moderne, alături de prezentarea simplă a exponatelor şi a dosarelor victimelor la care orice vizitator are acces. Pentru această expoziţie a fost creat un fond muzical special. Trebuie remarcat că fiecare încăpere pune la dispoziţia vizitatorilor un minighid, în engleză şi maghiară, prin care se explică perioada şi contextul istoric la care fac referire exponatele. Contrastele nu se opresc doar la modul în care arată clădirea faţă de aspectul general al străzii, ele se rafinează în interior, odată ce se coboară de la cel mai înalt etaj, spre subsol. Traseul vizitatorilor porneşte de la ultimul etaj, al doilea, coboară la primul etaj, iar accesul spre subsol, acolo unde se află celulele deţinuţilor, se face cu ajutorul unui ascensor. Odată intrat în primele încăperi, vizitatorul este întâmpinat de un adevărat spectacol de sunet, lumini, imagini. Pe ecrane şi plasme se derulează imagini de arhivă cu Hitler şi ofiţerii săi, precum şi imagini ale miilor de deportaţi omorâţi în lagărele de concentrare. Pe pereţi, sunt montate telefoane de epocă la care vizitatorul poate forma câteva numere pentru a asculta diverse posturi de radio care anunţau evenimentele în derulare din timpul războiului. Armata nazistă şi stilul de viaţă luxos al ofiţerilor este redat printr-o masă lungă şi neagră, masivă, pe care sunt farfurii albe de porţelan. Masa este flancată de uniforme, ansamblul sugerând ceremonia şi solemnitatea unui loc funebru în care se iau decizii de taină, decizii privind moartea a mii de oameni. Gulagul şi harta de mochetă Deportarea a fost o realitate atât în regimul nazist, cât şi în cel comunist din primii ani, astfel că o încăpere este concepută special pentru a ilustra această dramă. Vizitatorul intră în această încăpere, călcând pe o hartă a Europei Centrale şi de Est, o hartă care, în loc să fie aşezată undeva pe un perete, s-a transformat în mochetă. Din loc în loc, harta este ţintuită cu un fel de piroane care indică locurile sângerânde în care se aflau gulagurile. „Piroanele“ sunt de fapt suporturi ale unor obiecte pe care deţinuţii gulagurilor le ţineau aproape, de cele mai multe ori acestea fiind mici obiecte de cult, cărţi de rugăciune, fotografiile sau scrisorile celor dragi. Întreaga încăpere sugerează un vagon de tren cu care erau transportaţi deţinuţii, astfel că în loc de ferestre sunt ecrane pe care se derulează dramele povestite de cei care au supravieţuit deportării sau a rudelor acestora. Chipuri brăzdate de vârstă şi de suferinţă povestesc cu voci stinse sau pline de revoltă chinurile prin care au trecut. Hainele s-au schimbat, oamenii au rămas După plecarea naziştilor şi venirea comuniştilor s-au schimbat şi hainele sau uniformele, deşi în mare parte oamenii au rămas aceiaşi. Acest lucru este sugerat de un alt film proiectat într-una din încăperi care face trecerea de la „epoca“ nazistă la cea comunistă. O mare parte dintre membrii partidului nazist au fost forţaţi să semneze adeziunea la partidul comunist, în timp ce alţii au făcut această trecere de bună voie. Cele două uniforme prezente în sală simbolizează continuitatea dictaturii. Comunismul s-a impus prin teroare şi frică şi a ieşit câştigător la alegeri prin intimidarea electoratului şi prin fraude. Într-una din primele săli care prezintă perioada comunistă sunt amplasate cabine de vot care îşi pierd semnificaţia şi devin doar o scenă pe care lumea evoluează fără să aibă dreptul de a alege sau schimba ceva, din acest motiv, perdelele roşii sunt mai degrabă cortine. Nu lipseşte din cadru nici instrumentarul specific impunerii unui regim totalitar, precum instrumentele de tortură sau centralele telefonice cu aparatură de ascultare a convorbirilor. Instaurarea regimului comunist este sugerată prin birourile unor persoane importante în care predomină simbolurile „roşii“, dar şi obiectele de intimidare. De asemenea, teroarea şi militarizarea din viaţa de zi cu zi este sugerată şi prin imensa maşină neagră aflată sub un baldachin cu voal negru, asemenea unui dric. Maşina morţii putea lua pe oricine de pe stradă, pentru al înfunda pe acesta într-un beci unde era interogat, torturat şi apoi omorât. De cele mai multe ori, aceşti oameni dispăreau definitiv, pentru că erau îngropaţi în locuri neştiute, fără nici un semn. Torturarea şi umilirea fratelui Poliţia Politică din Budapesta şi-a amenajat „birourile“ chiar în clădirea care adăposteşte acum muzeul, astfel că o parte din birourile şefilor poliţiei politice prezente în expoziţie sunt cele de la care au fost anchetaţi oameni şi au fost semnate sentinţe. Poliţia politică şi-a întins o reţea de informatori peste tot, astfel că au început să apară posibili trădători peste tot. Chiar membrii de vază ai poliţiei politice au avut rude care au fost torturate aici, în această clădire, aşa cum s-a întâmplat chiar cu unul dintre fraţii unui şef al acestei poliţii. S-a întâmplat apoi ca o mare parte dintre foştii torţionari să ajungă după gratii în această clădire, fiind anchetaţi şi torturaţi chiar de către foştii colegi sau subordonaţi, aşa cum relatează ghidurile puse la dispoziţia vizitatorilor. O încăpere întreagă are ca subiect modul în care funcţiona justiţia din dictatura comunistă. Aici, pereţii sunt încărcaţi cu dosarele celor care au beneficiat de judecata „oarbă“ a dreptăţii. Pentru încercarea de a scăpa de regim prin fuga peste graniţă, oamenii erau condamnaţi la moarte, însă nu acesta era capătul pedepsei, efectul fiiind suportat şi de către familia vinovatului care era întemniţată. Astfel de cazuri şi modul în care erau fabricate procesele se află la îndemâna vizitatorilor care doresc să cerceteze mai atent. De asemenea, în această sală sunt proiectate filmele unor procese din perioada dictaturii, care pot fi urmărite timp de mai multe ore de către cei interesaţi. Atât nazismul, cât şi comunismul au privit Biserica şi credinţa ca pe un duşman Expoziţia din Casa Terorii rezervă o încăpere pentru a arăta modul în care era persecutată Biserica. Atât nazismul, cât şi comunismul au privit Biserica şi credinţa ca pe un duşman, având în vedere că învăţăturile religioase erau total opuse totalitarismului. Bisericile, şi în special mănăstirile, erau adevărate ameninţări pentru regimurile terorii, nu doar datorită refugiului sufletesc pe care îl găseau aici oamenii lipsiţi de speranţă, dar chiar şi pentru că erau ascunzători pentru cei urmăriţi de poliţia politică. Astfel, lupta cu slujitorii lui Dumnezeu a avut loc atât prin eliminarea fizică a unor preoţi dar şi prin atacul la autoritatea morală a preoţilor, la proprietăţile bisericilor care au fost luate în încercarea de a le ruina din punct de vedere economic. Un număr mare de preoţi, călugări şi maici au ajuns după gratii, având ca vină doar credinţa. Expoziţia prezintă obiecte de cult, haine, cărţi de rugăciune care au aparţinut unora dintre preoţii încarceraţi. Încăperea are în centrul ei o cruce care este luminată din podea. De fapt, această cruce este pe podea, sugerând modul în care ea a fost călcată în picioare în timpul regimurilor totalitare. Reclame colorate pentru oamenii muncii Alte încăperi de la primul etaj al expoziţiei arată modul de viaţă de zi cu zi, înregimentat, al oamenilor care nu erau încarceraţi, dar se aflau ca prizonieri după Cortina de Fier. Astfel, erau toţi oameni „ai muncii“, iar în timpul liber erau dedicaţi „iubitului conducător“, „fiu al patriei“, „tatăl iubitor“. Lingourile de aluminiu prezentate în expoziţie sugerează bogăţia ţării, iar obiectele fabricate din acest material sugerează forţa industriei, producţia crescută care acoperă nevoile tuturor. Viaţa fericită pe care o duceau oamenii în comunism, sub conducerea plină de viziune creatoare a conducătorului, este pe deplin reprezentată de reclamele la produsele de tot felul. Reclamele colorate sunt cele care arată cel mai bine falsitatea bunăstării şi a fericirii celor care trăiau în regimul comunist. Închisoarea, teroarea de sub pământ Odată ce vizitatorii şi-au încheiat periplul în expoziţia care ocupă cele două etaje, drumul firesc pare să fie spre scările care duc spre parter. La capătul unui coridor întunecat, însă, vizitatorii sunt urcaţi într-un ascensor larg care coboară spre subsol cu încetineală. Pe pereţii ascensoului este proiectat un film, vizitatorii fiind astfel introduşi în atmosfera apăsătoare a închisorii. În timp ce sus, la cele două etaje, expoziţia de desfăşoară în faţa vizitatorilor asemenea unui spectacol de lumini, culori, sunete şi scenografii elaborate, la subsol liniştea devine apasătoare, mai greu de suportat decât muzica de sus. Aici nimic nu pare să fie cosmetizat, totul lăsând impresia de autentic. De fapt, celulele deţinuţilor au fost şi ele refăcute, în mare parte, unele fiind păstrate aşa cum au fost găsite. Totuşi, intervenţiile realizate de resturatori au respectat aspectul iniţial. „Casa Loialităţii“ a partidului extremist pronazist a fost transformată în „Casa terorii“ de către comunişti, care au extins-o, în special în subteran, unde au construit adevărate labirinturi de celule. Aşa cum relatează ghidul, prizonierii care erau aduşi aici erau legaţi la ochi pentru a nu reţine traseul şi erau izolaţi de ceilalţi. Astfel, unii dintre foştii deţinuţi îşi aminteau că era o clădire care avea mai multe nivele. În casa din Andrassy Ut nu a avut loc în mod oficial nici o execuţie Interogarea deţinuţilor avea loc într-unul dintre birourile de la etaj pe care vizitatorii le pot întâlni în traseul lor. Aceste interogări erau făcute de obicei noaptea, în timp ce în prealabil, deţinuţii erau privaţi de somn mai multe zile, fiind lipsiţi de apă şi hrană. De asemenea, deţinuţii erau torturaţi, nu aveau voie să îşi schimbe hainele, iar condiţiile cele mai minime de igienă lipseau. De cele mai multe ori deţinuţii se aflau în celule în care ardea fără întrerupere un bec, sufereau de frig, fiind aşezaţi chiar pe podea. Erau înfometaţi, bătuţi de către gardieni cu puşca. Una din celulele de pedeapsă are 60x50 cm suprafaţa podelei, 1,80 m înălţime, iar două becuri, aşezate la nivelul ochilor, orbeau prizonierul, în timpul aplicării pedepsei. O altă celulă era construită în aşa fel încât deţinuţii să stea cu picioarele în apă, o altă celulă era atât de mică încât deţinutul pedepsit nu putea să stea drept, în picioare, fiind obligat se stea mereu aplecat. De asemenea, într-una din săli sunt aşezate instrumente de tortură care să rupă atât corpul, cât şi sufletul prizonierului, după cum explică ghidul. Tot la acest nivel subteran unde se află celulele a fost reconstruit un sistem de ventilaţie care putea fi oprit pentru celule, tot ca măsură de pedepsire. O altă celulă este cea a condamnaţilor în care cei care intrau ştiau care urma să le fie soarta, iar o altă celulă era locul de execuţie. De fapt, în această încăpere a fost adusă o spânzurătoare care a fost utilizată într-o altă închisoare pentru a fi expusă. Conform ghidului, în casa din Andrassy Ut, numărul 60, nu a avut loc în mod oficial nici o execuţie, au fost doar sinucideri sau efecte ale unui exces de zel al anchetatorilor. Pereţii celor mai multe dintre celule sunt acoperite cu portretele victimelor care au murit în această casă a terorii. Printre ei, sunt bătrâni, tineri care care abia au ieşit din adolescenţă, oameni maturi care privesc dincolo de pereţi. Nu în ultimul rând, cea mai surprinzătoare încăpere pentru un vizitator, mai ales pentru cei veniţi în Estul Europei, este cea „dedicată“ torţionarilor, a membrilor poliţiei politice. În momentul deschiderii acestui muzeu, o mare parte dintre aceştia erau încă în viaţă, mai ales unii dintre ei erau părinţii unor persoane publice.