Cât de mare era Ismael?

În Facere 17:24-26, se spune mai întâi că "Avraam era de nouăzeci şi nouă de ani, când s-a tăiat împrejur" (v. 24), apoi că Ismael, fiul lui Avraam, "era de treisprezece ani, când s-a tăiat împrejur" (v. 25), în sfârşit, în versetul următor, 26, precizându-se că "Avraam şi Ismael, fiul său, au fost tăiaţi împrejur în aceeaşi zi".

Acest text fixează o corespondenţă extrem de utilă pentru cronologie, probată şi de Facere 16:16, în care se spune că "Avraam era de optzeci şi şase de ani când i-a născut Agar pe Ismael". După Facere 21:5, "Avraam era de o sută de ani, când i s-a născut Isaac, fiul său", de unde deducem că atunci Ismael avea 14 ani. După Facere 21:8, când Isaac creşte şi este înţărcat, atunci Avraam dă un ospăţ mare. Perioada de alăptare putea să varieze. În 1 Regi 1:21-24 se menţionează înţărcarea lui Samuel, fără să se indice exact momentul, dar aceasta trebuie să se fi petrecut probabil după cel puţin un an, pentru că este precedată de pelerinajul anual la care Ana, mama lui Samuel, nu mai participă pentru a-l îngriji pe copil. Dar în 2 Maccabei 7:27, perioada de alăptare apare ca fiind de trei ani, mama amintindu-i unuia dintre cei şapte fii care primeau martiriul: "Fiule, fie-ţi milă de mine, care în pântece te-am purtat nouă luni şi te-am alăptat trei ani şi te-am hrănit şi te-am adus la vârsta aceasta şi te-am crescut, purtându-te în braţe". Şi Claus Westermann arată că de obicei un copil era înţărcat în al treilea an de viaţă (Genesis 12-36, trad. J.J. Scullion, Fortress Press, Minneapolis, 1995, p. 338). Toate acestea ar însemna că în momentul ospăţului Ismael avea probabil 16-17 ani, oricum, cu siguranţă nu mai puţin de 15 ani! Problema vârstei Ospăţul produce însă o tulburare în traiul paşnic al familiei lui Avraam. Pentru că Ismael l-a batjocorit pe Isaac (21:9), Sarra îi cere lui Avraam să o izgonească pe Agar împreună cu fiul ei (v. 10). Avraam consimte cu greu, abia la intervenţia divină, să-i alunge pe Agar şi Ismael. Şi acum, spre stupefacţia cititorului atent, intervine un amănunt extrem de straniu. "Atunci s-a sculat Avraam dis-de-dimineaţă; a luat pâine şi un burduf cu apă şi le-a dat Agarei; apoi, punându-i pe umeri copilul, a slobozit-o" (Facere 21:14). Oricât de atletică ar fi fost Agar, oricât de musculos i-ar fi fost braţul, totuşi mi se pare de necrezut că a plecat prin pustia Beer-Şebei încărcată într-o mână cu pâinea, în cealaltă cu burduful cu apă, ţinându-l în plus şi pe Ismael în cârcă, în condiţiile în care tânărul se apropia de vârsta noastră de majorat. Şi asta nu e tot. "Când însă s-a sfârşit apa din burduf, a lepădat ea copilul sub un mărăcine" (v. 15), de unde deducem că atâta timp cât a băut apă din burduf, Agar nu l-a lăsat jos pe Ismael, ci l-a cărat încontinuu. Din două una: fie Ismael era plăpând şi slăbănog, iar pe mama sa nu o deranja să-l transporte prin pustie pe umeri, fie Agar trebuie declarată ca fiind cea mai voinică femeie din câte au trăit vreodată, iar tânărul Ismael un nesimţit şi un profitor de anduranţa mamei! Lăsând însă gluma la o parte, este clar că pericopa despre a doua izgonire a lui Agar (prima a fost în cap. 16) îl presupune pe Ismael copil mic, de care mama sa are grijă ţinându-l pe umeri sau în braţe. Nahum Sarna, de altfel un excelent comentator, încearcă disperat să ajusteze informaţia, presupunând că Avraam i-a pus pe umeri Agarei doar pâinea şi burduful, nu şi copilul despre care recunoaşte că era un tânăr adolescent (Genesis, The Jewish Publication Society, Philadelphia, 1989, JPS Torah Commentary, p. 147). Problema este însă că nu poate explica suficient şi celelalte cazuri care sugerează la fel, că Ismael era copil, şi nu tânăr. De altfel, când îl "leapădă" sub mărăcine, Agar se retrage "ca la o bătaie de arc" şi plânge, pentru că nu dorea să vadă moartea copilului (Facere 21:16). Dumnezeu aude glasul copilului, ceea ce înseamnă că acesta plângea (ca în Septuaginta v. 16), şi o asigură pe Agar să nu se teamă, căci "a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde este" (v. 17). Urmează o încurajare, din care rezultă iarăşi că Ismael este un copil mic: "Scoală, ridică copilul şi-l ţine de mână" (v. 18). În textul ebraic, Ismael este numit naâar "tânăr" (de şase ori în Facere 21:12.17-20), un termen care nu precizează exact vârsta, dar şi yeled "copil" (de trei ori în Facere 21:14-16), care îl indică mai precis în vârsta preadolescentină. Chiar şi Isaac este numit în cap. 21 yeled (cf. v. 8), înainte să fie înţărcat. O problemă care necesită atenţie este traducerea finalului din Facere 21:9. În ebraică, Ismael nu a râs de Isaac, ci doar "a dansat" sau "a glumit", fără să se precizeze pe seama cui. Verbul ţaheq înseamnă şi "a dansa", "a juca" (cf. Ieşire 32:6), dar şi "a glumi", "a se juca" (Facere 19:14). Dacă apare şi o altă persoană implicată, verbul poate însemna "a batjocori" pe respectivul (Facere 39:14.17) sau, foarte interesant, sugerează hârjoneala în glumă dintre soţi (cf. Facere 26:8). Aş spune deci că textul ebraic lasă deschise ambele posibilităţi, dansul şi gluma, fără însă ca obiect al glumei să fie Isaac. În greacă, paizo înseamnă "a se juca", "a se amuza" (cf. Înţel. Sirah 47:3) sau "a cânta la instrument", iar prepoziţia meta care îl introduce pe Isaac arată că Ismael se juca împreună cu Isaac, nu pe seama lui. Targumele însă l-au incriminat pe Ismael. După Targumul Onkelos el a batjocorit, iar după Pseudo-Ionatan "a batjocorit prin închinare străină, plecându-se înaintea Domnului", deci a amestecat cultul lui Iahve cu idolatria. Oricum ar fi, ideea "jocului" ţine de esenţa pericopei, fiind motivul pentru care Agar şi fiul ei au fost expulzaţi şi constituind un joc de cuvinte cu numele Isaac, Iţhaq, care provine de la acelaşi verb, cu atât mai mult cu cât şi în alte rânduri numele fiului promis este sugerat de "surâsul" lui Avraam (Facere 17:17) sau al Sarrei (18:12-15). Mai mult, în Facere 21:6, deci chiar înainte de pericopa expulzării, Sarra spune: "Râs mi-a pricinuit mie Dumnezeu; că oricine va auzi aceasta, va râde!", text care ridică iarăşi probleme de traducere: "va râde de mine" (în ebraică yiţhaq li) sau "cu mine" (în greacă synchareitai moi)? Soluţia Dacă stăm să comparăm notiţele cronologice din Facere 16:16 şi 17:25 cu pericopa din 21:8-21 despre izgonirea Agarei şi a lui Ismael, observăm aşadar că ele se găsesc într-o evidentă contradicţie. Jocul de cuvinte la care tocmai m-am referit ar arăta că pericopa expulzării face parte din ciclul de tradiţii mai vechi, fiind mai logic ca redactarea notiţelor cronologice să fie mai târzie, când deja tradiţiile sunt organizate. De obicei, notiţele cronologice sunt atribuite redactorului sacerdotal (P), iar aici ar părea pur şi simplu că P a fost copleşit de sarcina deosebită de punere în ordine a pericopelor şi a greşit prin cronologia nerealistă. Totuşi, mi se pare puţin probabil ca P să fi fost atât de neatent, în condiţiile în care în alte cazuri dă dovadă de un spirit de observaţie deosebit. S-ar putea mai degrabă să fie vorba de un redactor ulterior, unul dintre ultimii ai Pentateuhului. Acesta avea la dispoziţie două tradiţii importante. Pe de o parte, cunoştea (de la P) tradiţia conform căreia Ismael a fost tăiat împrejur la vârsta de 13 ani, care reprezenta după Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice 1:214, vârsta la care vechii arabi aveau obiceiul să-şi circumcidă copiii. Tradiţia aceasta pare într-adevăr venerabilă, Origen citat de Eusebiu în Pregătirea Evangheliei 6:11 şi Sf. Ambrozie de Milan, în Despre Avraam 2:348, cunoscând o vârstă apropiată, 14 ani, pentru circumciderea practicată la egipteni (cf. John Skinner, A Critica land Exegetical Commentary on Genesis, T&T Clark, Edinburgh, 1910, p. 296). Pe de altă parte, redactorul biblic avea la dispoziţie şi tradiţia după care Isaac s-a născut după primirea legământului cu circumcidere, or, alungarea lui Agar şi a lui Ismael s-a produs după naşterea şi înţărcarea lui Isaac. Redactorul însă a dorit să păstreze ambele tradiţii, chiar dacă juxtapunerea lor crea probleme. Prin aceasta, el îşi demonstrează respectul deosebit pe care îl avea pentru tradiţii, fiindcă nu şi-a permis să le corecteze intervenind în text. Textul tradiţiilor era deja pentru el sacrosanct. Totuşi, exemplul de acum ne ajută să înţelegem şi raportul textului biblic cu istoria. Biblia nu este o carte de istorie, adevărul mărturisit de ea nu trebuie căutat în literă. Dacă Biblia ar fi totalmente obiectivă în literă, dacă ar fi complet ferită de greşeala formală (doctrina ineranţei de la neoprotestanţi), atunci asemenea exemple de incongruenţe i-ar şubrezi inevitabil autoritatea. Interpretarea textului sfânt trebuie de aceea să caute în primul rând problema teologică reflectată, pentru că această miză teologică rămâne singura valabilă.