Antropomorfizarea însușirilor Cuvântului - de la arianism la gândirea modernă

Observăm nu de puține ori, cu precădere în Vechiul Testament, că scriitorul sfânt recurge la un anumit registru de imagini prin care antropomorfizează Persoanele sau însușirile dumnezeiești cu scopul de a facilita transmiterea și înțelegerea unui mesaj ce vine de la Dumnezeu către om. Așa se întâmplă spre pildă în versetul: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Ps. 118, 73), imagine ce ne arată că Dumnezeu este Cel ce lucrează și proniază cu o deosebită dragoste și atenție față de om; sau, în alt loc, compătimirea Lui: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul!”.

Niciodată antropomorfizarea în Scriptură nu reprezintă o încercare din partea omului, fie el proroc, de a explica ființa dumnezeiască sau modul cum lucrează Dumnezeu în cadrul iconomiei Sale, ci doar își propune să arate faptul că Dumnezeu este Cel ce le știe pe toate și de aceea și judecă drept, stăpânește peste toți și toate, așa cum ne arată Apocalipsa în imaginile: „Am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron, o carte scrisă” (5, 1). Și tot El este Cel ce înnoiește toate la sfârșitul veacurilor: „Iar dinaintea Feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele... Şi am văzut cer nou şi pământ nou” (20, 11; 21, 1). Însă antropomorfizarea lui Dumnezeu nu se reduce doar la folosirea de imagini corporale, ci și atribuirea anumitor trăsături „psihologice” firii dumnezeiești, precum: mânie, părere de rău, gelozie, dar și credincioșie, dragoste, bunăvoire etc.

Nepătimaș sau impasibil?

Totuși, tradiția biblică și patristică nu tolerează orice fel de antropomorfizare, pentru că unele, în loc să ajute, ne împiedică în cunoașterea lui Dumnezeu. Chiar astăzi ne confruntăm, din păcate, cu elemente antropomorfizate, moștenite din influența scolastică asupra teologiei ortodoxe, alimentate mai nou și de limbajul modern, care nu poate face distincție, spre pildă, între impasibil și nepătimaș, existând chiar tendința de a-l elimina pe cel din urmă, ca învechit. Acesta este de altfel și motivul pentru care confuzia apare cu predilecție în multe traduceri teologice contemporane. Așa se face că Dumnezeu ajunge să fie caracterizat a fi nu nepătimaș, ci impasibil! Asupra acestui pericol a atras atenția și Sfântul Dumitru Stăniloae când a scris: „Se citește în Dogmaticele noastre, bunăoară, inepția din punct de vedere religios că, dacă un om experiază pe Dumnezeu o dată ca defavorabil, iar altă dată ca favorabil, la Dumnezeu nu s-a produs nici o schimbare de manifestare, ci numai omul s-a schimbat!”. E limpede că tipul acesta de abordare e unul pur filosofic, neavând vreo relevanță pentru cunoașterea unui Dumnezeu viu și, mai mult, are darul de a anula dorința omului de a se exercita în nevoința duhovnicească, de vreme ce Dumnezeu rămâne impasibil în fața strădaniilor sale. Însă, potrivit întregii tradiții a Părinților, putem afirma fără a greși că Dumnezeu este nepătimaș și niciodată impasibil, întrucât rugăciunea, metanoia omului Îl fac pe Dumnezeu să-i răspundă într-un mod personal.

Teologie și psihologie

E de folos să amintim aici și că arienii nu sunt doar artizanii primei erezii, ci totodată sunt și primii gânditori care proiectează psihologia omului căzut asupra ființei dumnezeiești. În cazul acestora nu avem de-a face cu latura pătimitoare, ca în exemplele enunțate la început, ci cu latura volitivă, precum și cu cea rațională, care sunt proiectate în Dumnezeire, potrivit modului de funcționare uman. În acest sens, adepții lui Arie afirmau nici mai mult, nici mai puțin decât că „Fiul a fost născut de Tatăl prin intenție și voință”, așa cum se întâmplă și la oameni. Însă acest lucru, spune Sf. Atanasie cel Mare, este echivalent cu a spune: „A fost cândva când Fiul nu a fost” și „Fiul a fost făcut din cele ce nu sunt și este deci creatură”. De asemenea, nașterea Fiului prin intenția și voința Tatălui reprezintă o antropomorfizare eronată nu doar a Fiului, ci și a Tatălui, pentru simplul motiv că în Dumnezeu nu există intenție, așa cum există în omul căzut.

Voința ca sfat

Trebuie adăugat faptul că, atunci când este mențio­nată voia lui Dumnezeu, termenul folosit în limba greacă este cel de vouli, adică sfat. De altfel, vouli este rădăcina cuvântului voulisi, care înseamnă voință. Aceasta arată, scrie Sfântul Dumitru Stăniloae, „că voia lui Dumnezeu este comunitară, iar nu arbitrară. E ca și hotărârea noastră cea bună care se ia printr-un sfat cu altul”. Iar în ceea ce privește relația cu omul, ca făptură, nu există o voie specială a lui Dumnezeu, ci aceasta poate fi aflată, potrivit Apostolului, doar în Hristos: „Căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (1 Tes. 5, 18). Pentru că Hristos nu este doar Mijlocitorul în fața lui Dumnezeu, ci și modelul omului în ceea ce privește modul de lucrare al firii omenești. În acest sens, Sf. Atanasie afirmă că „trebuie respinși aceia care cugetă cele omenești despre Dumnezeu”.