Sfântul Leon cel Mare, contribuții doctrinare

Despre prima parte a vieții Sfântului Leon cel Mare al Romei nu se cunosc foarte multe date. Cel mai probabil, Sfântul Leon cel Mare, Papă al Romei, s-a născut la finele secolului al IV-lea. A beneficiat de o educație aleasă, cunoscând îndeaproape și în primul rând disciplinele eclesiale, precum și pe scriitorii clasici. Cunoștea foarte bine limba greacă, multe din omiliile sale fiind redactate cu scrierea și stilul confraților săi bizantini (cf. U. Moricca, Storia della letteratura latina cristiana, SEI, Torino, 1932; Patrologia Latina a lui Migne; Enciclopedia Cattolica, vol. VII). A intrat de tânăr în rândul clerului roman. Astfel, sub papa Celestin I (422-432) a fost hirotonit diacon, participând alături de acesta la Sinodul de la Efes (431), unde a fost condamnată erezia lui Nestorie. Era tot diacon, când, din încredințarea papei Celestin, l-a invitat la Roma pe Sfântul Ioan Casian din Dobrogea pentru a compune o apologie împotriva ereziei nestoriene. Lucrarea rezultată din această colaborare a purtat numele: „De incarnatione Domini contra Nestorium libri VII” („Despre întruparea Domnului, împotriva lui Nestorie, în șapte cărți”). „Opera Sfântului Ioan Casian prezintă sinteza hristologică a viitorului papă Leon, dat fiind faptul că însuși Leon se găsește - în decursul pontificatului său - în luptă cu două erezii importante: erezia lui Nestorie (apropiată de teologia antiohiană) și erezia lui Eutihie (care deriva din teologia alexandrină)” (Giulio Trettel, Introducere la Leone Magno, Lettere Dogmatiche, Citta Nuova Editrice, Roma, 1993, p. 6).

Contribuții sinodale

Conducând Sinodul de la Efes (431), Sfântul Chiril de Alexandria, a cărui hristologie era o continuare a celei promovate de Sfântul Atanasie cel Mare, la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), promova fără să știe o idee de la Apolonarie dei Laodiceea (cca. 310-390), prezentând un Cuvânt absorbit în natura umană, dat fiind faptul că partea rațională a sufletului (nous) ar fi fost „preluată” de Logos. În consecință, Sinodul Ecumenic de la Efes nu este lipsit de lucrarea dogmatică a Sfântului Leon cel Mare, pe atunci diacon al papei Celestin. Leon va ajunge în scaunul pontifical în contextul dezbaterilor hristologice generate de Sinodul de la Efes, urmându-i papei Celestin și succesorului acestuia, papa Sisto al III-lea. Rolul său devine unul reparatoriu, reușind să ofere soluții la unele probleme de ordin hristologic, care rămăseseră nerezolvate, precum și la pretențiile ridicate de Episcopul Iuvenalie al Ierusalimului.

Paradigmele lucrării pastorale

În anul 440, papa Sixt III moare. Sfântul Leon se găsea pe atunci într-o misiune de pace, în Galia, încercând să rezolve neîn­țelegerile dintre generalii romani Ezio și Albinus. Pe scaunul Bizanțului era așezat Valentinian al III-lea, politica internă și problemele religioase fiind coordonate de mama sa, Gala Placidia. În acest context, Sfântul Părinte a fost ales în scaunul pontifical de la Roma. Istoricul latin, Prosper de Aquitania, menționează în acest sens că: „Roma - orfană de păstorul ei - aștepta cu nerăbdare ca să vină la ea diaconul Leon” (cf. Cronicii sale, însemnate la finele anului 440). La data de 29 septembrie 440, Leon își începea lucrarea pastorală ca Episcop al Romei, „inițiind astfel unul dintre cele mai prolifice pontificate pe care Biserica le-a reținut în istoria ei bimilenară, un pontificat însemnat de asemenea în evenimente politice și eclesiale. Leon conduce vreme de 21 de ani (440-461) ca urmaș al Sfântului Petru” (Giulio Trettel, p. 8).

O teologie antieretică

Principalele coordonate ale activității Sfântului Leon cel Mare au fost în genere două: cele eclesiale, dominate de necesitatea impusă unor lămuriri în contextul problematicilor sinodale de la Niceea (325) și Efes (431), și cele politice, legate de numeroasele invazii barbare asupra Romei, conduse de Atila (452) și Genseric (455). În toate împrejurările circumscrise pontificatului său, Sfântul Leon cel Mare a dat dovadă „de înțelepciune practică, de bun-simț, de o dreptate fără egal în toate problemele, fie ele politice sau religioase care i s-au ivit în decursul slujirii sale ca episcop al Romei”. Teologia lui atinge apogeul maturității în timpul Sinodului Ecumenic de la Calcedon (451). Din punct de vedere apologetic, Sfântul Leon cel Mare s-a implicat îndeosebi în marile dezbateri teologice legate mai ales de Nestorie și Eutihie. S-a ocupat, de asemenea, de combaterea ereticilor manihei, care trecuseră în vremea sa din Africa în Italia, care încercau să se sustragă persecuțiilor vandale. A avut o luptă susținută și împotriva pelagienilor, îndeosebi cu episcopul eretic Iulian de Eclano, precum și împotriva ereticilor priscilieni, care se răspândiseră mai cu seamă în Spania.