Cât face un conducător bun
Sunt unii români care şi-au făcut o meserie din denigrarea ţării în care s-au născut şi trăiesc. Glumele ieftine făcute pe seama conaţionalilor luaţi ca un tot amorf impersonal, care ştiu doar să dea vina pe un obscur blestem istoric, aşteptând înlăcrimaţi colapsul, sunt deplasate şi lipsite de adevăr. Nu, românii nu sunt nişte resemnaţi ai sorţii şi nici nişte incompetenţi. O dovedesc zecile de mii de medici pe care-i exportăm din 1990 încoace în Occident, trupele româneşti trimise în Afganistan, Somalia sau Irak, unde şi-au făcut treaba impecabil, specialiştii în informatică angajaţi de Microsoft, muncitorii plecaţi la lucru în Spania, Anglia sau Italia. Dacă găsim nemulţumire în acest neam căruia Dumnezeu i-a făcut mari daruri, ea există nu atât vizavi de oamenii simpli, cât faţă de cei care poartă responsabilitatea conducerii lor.
Povestea celor ce urmează vine să demonstreze cu argumente solide ideea că românul nu e, cum se spune, buricul târgului, dar nici codaşul lumii la capitolele onestitate şi hărnicie.
Aprecierile asupra felului în care Armata română s-a comportat în cel de-al Doilea Război Mondial sunt destul de numeroase. Afirmaţiile făcute de comandanţii germani sunt mărturii cu atât mai semnificative, cu cât aceştia i-au cunoscut pe militarii români în calitate de camarazi, pentru aproape patru ani, dar şi în calitate de adversari, în ultima parte a războiului.
Generalul german Hans Speidel, devenit mai târziu comandant al forţelor terestre ale NATO în Europa Centrală, declara ziaristului american Cyrus Sulzberger, dornic să afle care au fost cele mai bune trupe ale Axei (cu excepţia germanilor, de bună seamă): „Românii. Daţi-le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune!“