Câteva consideraţii privind regimul juridic al personalului cultelor în România. Personalul clerical

Deschidem astăzi o nouă rubrică săptămânală a cotidianului „Ziarul Lumina“, intitulată „Consilierul

juridic“. Aici ne propunem să oferim cititorilor, fie că sunt preoţi sau mireni, informaţii privitoare la o serie de aspecte privind viaţa religioasă din România din perspectiva dreptului de stat, dar şi a dreptului canonic. Intenţionăm ca articolele ce vor fi publicate să reprezinte repere practice şi soluţii la probleme cu care se confruntă frecvent unităţile de cult, dar şi credincioşii, în exercitarea dreptului lor la libertate religioasă. Autorii articolelor vor fi, cu precădere, consilieri din cadrul Patriarhiei Române şi ai centrelor eparhiale, care au ca sarcină de serviciu să reprezinte unităţile de cult din punct de vedere juridic, dar şi alte persoane cu care Biserica colaborează în acest domeniu (avocaţi, notari, executori judecătoreşti etc.). Modelul relaţiei Stat-Biserică existent în România, respectiv cel al colaborării, fundamentat pe principiul constituţional al autonomiei cultelor, a permis, pe de o parte, dezvoltarea unui cadru legislativ care deschide calea unor particularităţi în ceea ce priveşte relaţia dintre personalul cultelor şi culte (existând o serie de excepţii raportate la legislaţia generală privitoare la muncă). Pe de altă parte, modelul românesc al colaborării a menţinut, cu caracter normativ, anumite drepturi şi obligaţii specifice personalului cultelor, raportat la alte categorii de cetăţeni, în vederea menţinerii unui anumit specific al vieţii religioase. Prezentul articol urmăreşte să treacă în revistă o serie de dispoziţii legale cu caracter derogator, privitoare la personalul cultelor, făcându-se, ori de câte ori este cazul, şi scurte incursiuni istorice, pentru ca cititorul să poată înţelege evoluţia în timp a anumitor prevederi normative din domeniul dreptului ecleziastic. Faţă de diferenţele importante de statut canonic şi juridic între personalul clerical şi cel neclerical al cultelor se impune analizarea distinctă a acestor două categorii de personal. Clerul are drepturile şi obligaţiile stabilite în statutele de funcţionare ale cultelor Angajarea acestei categorii de personal se face în conformitate cu doctrina şi practica fiecărui cult, fără un drept de control din partea statului în acest sens. Doar în privinţa înaltului cler a existat, până de curând, în mod tradiţional, un drept al statului privind recunoaşterea în funcţie a personalului de rang superior, drept exercitat de către şeful statului, fie acesta rege, organ colectiv de conducere sau preşedinte al României. Din anul 2007, în temeiul Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, noua lege a cultelor ce o înlocuieşte pe cea comunistă (Decretul nr. 177/1948), nu mai este prevăzută recunoaşterea în funcţie prin decret prezidenţial a personalului superior al cultelor. S-a recunoscut în mod tradiţional în România dreptul cultelor de a avea instanţe proprii pentru disciplina clerului, iar acest lucru este stipulat şi de către actuala lege a cultelor, în art. 26 („Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii“). Natura sancţiunilor aplicate de către aceste instanţe disciplinare nu se suprapune decât în foarte mică măsură cu sancţiunile disciplinare prevăzute de către Codul muncii, tocmai pentru că nu a fost, în general, în intenţia cultelor să creeze o corepondenţă între aceste două sisteme de drept. În sensul unei jurispudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Legea cultelor a stabilit în art. 26 alin. 2 că: „Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice“. Curtea Constituţională a respins în anul 2008 o excepţie de neconstituţionalitate ce viza prevederea menţionată, considerând că „cultele au un rol spiritual în societatea românească, fiind evident că natura lor juridică nu este cea a unor entităţi statale, deoarece ele sunt autonome faţă de stat. Disciplina internă a unui cult este reglementată prin acte juridice specifice, adecvate desăvârşirii rolului spiritual, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Cât priveşte statul, Curtea Constituţională reţine că acesta este o organizaţie politică care îşi realizează atribuţiile prin exercitarea funcţiilor publice. Or, statul nu exercită funcţii publice şi în domeniul activităţii interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile şi personalului cultelor religioase“. Statul nu intervine în nici un fel în dobândirea sau pierderea statutului de cleric, considerându-se că este vorba de un aspect aflat la deplina apreciere a cultului. Deşi au existat prevederi în acest sens în trecut, actualmente nu există nici o prevedere statală care să precizeze în ce condiţii statul poate retrage sprijinul pentru salarizarea unui cleric sau laic angajat al unui cult. Decretul comunist de la 1948 stabilea că se poate retrage sprijinul statului pentru deservenţii cultelor ce aveau atitudini „antidemocratice“. Nu comuniştii au adus însă acest tip de prevederi, ce aveau o lungă tradiţie. Încă prin Codul penal din 1864 se prevedea că: „orice preot sau obraz bisericesc de orice cult, care, la adunare publică, în exerciţiul funcţiunii sale, va pronunţa un discurs cuprinzând vreo critică sau cenzură contra Guvernului, contra Adunării Legiuitoare, în contra unei legi, a unui decret domnesc sau oricărui act al autorităţii publice, se va pedepsi cu închisoarea de la trei luni până la doi ani (art. 167)“. Săptămâna viitoare vom continua cu câteva consideraţii privitoare la regimul juridic al personalului neclerical al cultelor în România.