Către lumina Învierii

Aflându-ne în biserică ascultăm cuvintele Sfintelor Evanghelii, iar gândul nostru se îndreaptă către mormântul sfânt din Ierusalim, de unde s-a răspândit în tot pământul lumina Învierii. Evangheliile amintesc despre cuvintele vieţii veşnice, de nenumăratele minuni pe care Fiul lui Dumnezeu le-a săvârşit din iubirea Sa nemărginită pentru noi oamenii. Fiecare loc din vechea cetate, martoră mântuirii noastre, ne vorbeşte despre activitatea mântuitoare a Celui care S-a răstignit pentru noi şi a înviat ca un biruitor a treia zi din mormântul în care a fost aşezat de Iosif şi Nicodim, ucenicii Săi de taină.

Vestea Învierii Domnului a fost primită mereu cu mare bucurie. Apostolii şi ucenicii apropiaţi ai Fiului lui Dumnezeu şi-au schimbat dintr-o dată atitudinea. Din fricoşi şi slabi, ascunşi prin case din pricina furiei iudeilor, au devenit curajoşi, neînfricaţi şi pregătiţi pentru misiune. Învierea le-a schimbat felul de-a fi. Slujitori români la Locurile Sfinte De atunci până acum sărbătoarea Învierii a adus în sufletele ucenicilor Domnului bucurie şi curaj, nădejde şi lumină. Viaţa creştinilor din cetăţi şi a monahilor din mănăstiri este un permanent urcuş către Înviere. Treaptă cu treaptă ne străduim să urcăm pentru a-L întâlni la capătul acestei călătorii duhovniceşti pe Domnul Hristos care ne aşteaptă cu bunăvoinţă, aşa cum Îl prezintă o celebră pictură, aplecat peste capătul Scării, cu mâna întinsă către cel care prin nevoinţă merge întru bucuria Domnului său. Cu gândul îndreptat spre Mântuitorul Cel Înviat din morţi, românii au avut dintotdeauna o evlavie deosebită pentru Ţara Sfântă şi cu precădere pentru cetatea Ierusalimului, considerate locuri sfinte spre care au păşit numeroşi pelerini. În trecute vremuri, locuitorii Ţărilor Româneşti călătoreau cu mare dificultate până la Ierusalim. Un astfel de itinerariu dura zile şi săptămâni la rând şi era considerat cel mai important obiectiv din viaţa cuiva. La întoarcere, pelerinul era numit „hagi“ sau „hagiu“, adică „sfinţit“, şi avea un statut privilegiat. Cei mai mulţi dintre pelerinii în Ţara Sfântă deveneau alţi oameni. În zilele pe care le mai aveau de la Dumnezeu trăiau în lumina Învierii şi mărturiseau tuturor despre întâlnirea cu Domnul pe drumurile Ierusalimului. În zbuciumata noastră istorie au fost multe cazuri când ierarhi şi domnitori mărinimoşi au făcut danii substanţiale altarelor din Ţara Sfântă, iar unele mănăstiri importante din Moldova şi Ţara Românească au fost închinate Patriarhiei Ierusalimului, care a traversat momente dificile pe parcursul întregii sale existenţe. Au fost şi cazuri în care patriarhii Ierusalimului au locuit mai mult în Ţările Române decât în propriile eparhii şi s-au bucurat de mari privilegii pentru ei şi pentru Apostolica Patriarhie. După ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, întâiul nostru patriarh, Miron Cristea, a vizitat Ţara Sfântă şi a înfiinţat o Reprezentanţă permanentă a Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului. Printre ostenitorii şi ctitorii dintru început ai bisericii şi căminului românesc s-a numărat un călugăr de la mănăstirea Neamţ, Inochentie Moisiu. N-am avut acces la arhiva Reprezentanţei româneşti din Ierusalim, dar ştiu de la vieţuitorii bătrâni ai Mănăstirii Neamţ că patriarhul Miron Cristea i-a cerut mitropolitului Moldovei Nicodim Munteanu un călugăr gospodar pentru a-l trimite la Ierusalim. Din obştea Mănăstirii Neamţ a fost desemnat monahul Inochentie, absolvent al câtorva clase primare, statornic, harnic, deschis pentru dialog. A fost primul apocrisiarh (ambasador bisericesc) al Patriarhiei Române şi a ostenit mult pentru zidirea lăcaşului de închinare şi a chiliilor pentru pelerini. A rămas în continuare călugăr simplu, fugind din autentică smerenie de hirotonie. A învăţat limbile greacă şi arabă, precum şi expresii şi cuvinte din alte limbi de circulaţie. A revenit la Mănăstirea Neamţ în anul 1948 şi a vorbit mereu călugărilor despre experienţa pe care a avut-o în timpul împlinirii acestei misiuni. În 1959, anul marilor frământări din lumea monahală, Inochentie Moisiu a plecat în satul natal, Răuceşti, unde a trăit până în 1965, când a trecut la Domnul şi a fost îngropat acolo, departe de mănăstirea de metanie. În aceiaşi ani, un alt călugăr de la Neamţ, Ioan Iacob, şi-a îndreptat paşii către Ţara Sfântă, slujind o vreme la schitul românesc de la Iordan, stabilindu-se apoi în pustiul Hozeva, lângă Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul“. Cu gândul la Ierusalim De asemenea, arhimandritul Victorin Ursache, arhiepiscopul de mai târziu al românilor din America şi Canada, călugăr şi stareţ al Mănăstirii Neamţ, a ostenit ani mulţi la Ierusalim, ca reprezentant al Patriarhiei Române şi ca rugător pentru ţară la mormântul izvorâtor de viaţă. Împreună cu îmbunătăţitul ieroschimonah Ioan Iacob, canonizat mai târziu, Victorin Ursache a iniţiat o revigorare spirituală la sediul Reprezentanţei româneşti şi printre pelerinii care ajungeau cu greu în acei ani la Locurile Sfinte. Printre slujitorii români la Ierusalim s-au mai numărat: Lucian Florea, Pimen Zainea, Vasile Costin, Vasile Cornilă, Teofil Panait, Irineu Ilie, Irineu Cheorbeja, Irineu Pop, Vincenţiu Grifoni, Ioan Selejan, Ieronim Creţu. De la singuraticul monah Inochentie Moisiu până la arhimandritul Ieronim Creţu a trecut mai mult de jumătate de veac. Situaţia din 1948 a fost total diferită de cea de la începutul mileniului al III-lea. După anul 1990, în condiţiile unor oportunităţi de călătorie, mii de români au fost an de an pelerini pe urmele Mântuitorului Hristos. Aşa a apărut necesitatea construirii unor spaţii de găzduire mult mai generoase de către Patriarhia Română, fie la Ierusalim, fie la Ierihon, în cel mai vechi oraş al lumii. Lucrarea misionară a reprezentanţilor Patriarhiei Române la Ierusalim n-a fost niciodată uşoară, dar mai ales în ultimii ani a existat o împotrivire faţă de iniţiativele de zidire şi înnoire care s-au făcut. De la ctitoriile patriarhului Miron Cristea, la cele din anii 1995 până în prezent, lucrările au cunoscut o amploare fără precedent. În primul rând Reprezentanţa din Ierusalim, biserica, biblioteca, trapeza, birourile şi căminul (casa) pentru pelerini au fost restaurate şi înfrumuseţate. Pictori români de renume au pictat pridvorul bisericii, holurile, trapeza, biblioteca etc. Printr-un efort uriaş, arhimandritul Ieronim Creţu a achiziţionat o suprafaţă de teren în Ierihon, la care s-a adăugat jertfelnicia şi dărnicia unui român. A urmat ctitorirea unei mănăstiri româneşti de mare frumuseţe. Odată cu biserica şi paraclisul au fost construite 60 de camere pentru pelerini, trapeză, birouri, bibliotecă, săli de întruniri şi altele. De atunci, lucrările la mănăstirea românească au continuat într-un ritm susţinut. La chemarea arhimandritului Ieronim Creţu, ierarhi, preoţi şi monahi, autorităţi ale statului, demnitari şi credincioşi au contribuit la realizarea lucrărilor începute după 1990. Ţinând cont de dorinţa de finalizare a lucrărilor, orice donaţie este binevenită şi va fi folosită în scop misionar şi social. La sărbătoarea Învierii Domnului, gândurile noastre se îndreaptă, iară şi iară spre locul unde Mântuitorul Hristos a pătimit, a fost batjocorit, răstignit, îngropat şi unde a biruit puterea morţii, înviind a treia zi. În acest loc plin de lumină spre care privesc toţi oamenii pământului, se înalţă în fiecare zi rugăciuni în dulcele grai românesc. Datoria noastră, a fiilor Bisericii, este să devenim ctitori şi să înfrumuseţăm după putere altarele româneşti din locurile în care femeile mironosiţe au vestit pe ucenici că mormântul era gol şi Domnul înviase, deschizând tuturor calea spre viaţa veşnică.