Ce este firea umană?
Discuțiile ivite de curând în avanscena lumii noastre despre ceea ce este firesc sau dimpotrivă nefiresc în existența umană, purtate de pe poziții biologice sau psihologice, ne par incomplete și cu totul arbitrare. Acestea sunt, ca să folosesc o formulă a genialului Petre Țuțea, exprimată vizavi de morala umanistă autonomă, „ca și Mersul trenurilor. Cum adică, dl Țuțea? Adică o schimbi cum vrei tu. Nu se deosebeşte de Mersul trenurilor decât prin obiect”, a remarcat cu umor marele filosof. Ce exemplu mai elocvent în acest sens am putea dori decât modificarea arbitrară a statutului homosexualității din anul 1992, când Organizaţia Mondială a Sănătăţii a exclus‑o din lista diagnosticelor, urmând deciziei Asociaţiei Psihiatrice Americane (APA), care o eliminase fără nici o justificare ştiinţifică din Manualul de diagnoză şi statistică (DSM), adică din lista tulburărilor psihice, cu consecinţe grave pentru morala şi sănătatea întregii lumi?
Potrivit Sfinților Părinți, firea omenească luată în sine nu este nici bună, nici rea; și s‑ar putea spune chiar mai mult, că în fapt nici nu există o fire omenească în sine, ea fiind creată ca să se îndrepte către ceva, întrucât nu posedă o stabilitate proprie şi nici existenţă prin sine, ci, precum lutul cuprins de focul material devine cărămidă, tot aşa firea omenească prin focul dumnezeirii are nevoie să se întărească şi să se stabilizeze în bine. Poate părea ciudată această afirmaţie, dar iată în sprijinul ei un text din Sfântul Grigorie Teologul: „Dorind Cuvântul meşter să arate şi să creeze o fire unitară din cele două (despre firea văzută şi cea nevăzută vorbesc), îl face pe om; luând, aşadar, trupul din materia care venise deja în existenţă, iar de la Sine însuşi aşezând suflare), îl aşază pe pământ ca pe o altă lume, mare în cea mică, ca pe un alt fel de înger, închinător cu fire amestecată, văzător al creaţiei celei văzute şi introdus în tainele celei inteligibile, împărat al celor de pe pământ, dar de cele de sus împărăţit, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi mintal, la mijloc aflându‑se între măreţie şi smerenie; unul şi acelaşi din duh şi din carne, duh datorită harului, iar trup pentru înălţare… existenţă iconomisită a fi în cele pământeşti, dar rânduită spre a fi mutată în altă lume, şi, ca sfârşit al tainei, să fie îndumnezeit prin tinderea sa spre Dumnezeu” (Cuvântarea la Paști).
Iar Sf. Grigorie al Nyssei vorbeşte în acelaşi mod despre firea omului folosindu‑se de pilda apei: „Așadar, precum apa închisă strâns în conducte drepte de multe ori este purtată spre cele de sus prin silința puterii care o împinge spre a țâșni în sus, neavând pe unde să se scurgă, și aceasta chiar dacă mișcarea ei firească este să curgă spre cele de jos, așa este și mintea omului; dacă o cuprinde din toate părțile înfrânarea ca într‑un fel de conductă strâmtă, va urca într‑un anume chip din pricina mișcării firești spre dorirea celor înalte, neavând unde să se reverse și să se împrăștie” (Despre feciorie).
Iată că firea omului nu poate fi concepută şi nu poate exista decât într‑o mişcare ascendentă, iar dacă nu se exercită spre unirea cu Dumnezeu, se risipeşte aproape de la sine şi se scurge spre originea ei, care este pământul, iar a pământului, după cum ştim, este inexistenţa (cele ce nu sunt). Firea omenească poate, prin urmare, pătimi o „constrângere” bună, prin care să pornească spre cer, act în care distingem îndemnul Mântuitorului de a ne sili pe noi înşine pentru Împărăţia cerurilor (cf. Mt. 11, 12).
Perspectiva evoluționistă asupra originii omului, care reprezintă „scurgerea spre pământ a firii”, nu mai poate fi susținută astăzi de nimeni în mod serios, decât dacă este înregimentat ideologic sau victimă nefericită a procesului socialist de spălare în masă a creierului. Iar cât privește sensul existenţei umane, lucrurile stau și mai tragic, întrucât cel mai înalt sens posibil al acestui tip de om autonom ateu - fie el și nou - nu este altul decât degenerarea potrivnică firii şi mormântul.
Așadar, se pare că numai luând în calcul perspectiva patristică asupra originii și menirii omului se poate vorbi corect și întru adevăr, în orice epocă, despre firea omului, ce dă mărturie că omul a fost zidit de Dumnezeu după chipul Său în vederea unei nesfârșite asemănări cu El, adică pentru a ajunge la îndumnezeirea prin har, în care harul devine „suflet al sufletului său”, după inspirata expresie a Sf. Patriarh Calist.