Ce este omul?
Sfântul Vasile cel Mare, Despre originea omului, Cuvântarea I, 11-13, în Părinți și Scriitori Bisericești (2011), vol. 4, pp. 304-306
„Să-l definim, pornind de la cele pe care le-am citit și le-am auzit. Nu avem nevoie să împrumutăm definiții străine, nici să luăm [idei din științele] cele zadarnice pentru a le introduce printre cuvintele adevărului. Omul este o făptură rațională a lui Dumnezeu, creată după chipul Ziditorului său. Iar dacă lipsește ceva acestei definiții, să o cerceteze cei care de multă vreme se preocupă cu dobândirea înțelepciunii celei pieritoare! Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu.
Și Dumnezeu l-a binecuvântat pe om și a spus: creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul (Facerea 1, 28). Aceeași este și binecuvântarea peștilor. Și a zis Dumnezeu: să scoată apele târâtoare înzestrate cu suflet viu, și s-a petrecut astfel (Facerea 1, 20). Și apoi a zis Dumnezeu: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți apele (Facerea 1, 22). Ce este, așadar, în plus?
Acestea privesc în mod necesar atât cele pe care [Dumnezeu] ți le-a dăruit în mod propriu, cât și cele pe care le ai comune (cu viețuitoarele). Căci tu crești aidoma celorlalte viețuitoare, pornind mai întâi de la o mică (ființă), și mai apoi ajungi, adăugând câte puțin, la (vârsta) maturității. (...) Așadar, cele ce sunt comune firii ni le-a dăruit și nouă [Dumnezeu].
«Creșteți», adică «hrăniți-vă». V-ați născut mici, deveniți mari și să aveți o limită a creșterii voastre! Căci, de vreme ce în primii șapte ani de viață creștem și suferim schimbarea vârstei, în a doua săptămână de ani rămânem datori față de această [schimbare] și în același chip se întâmplă în fiecare parte a vieții noastre: ne schimbăm vârsta în fiecare săptămână.
Prima săptămână aduce vârsta copilărească. Hotarele vârstei copilărești sunt evidente: schimbarea dinților; unii cad, alții cresc dedesubt. Creșterea a primit un al doilea început, care se sfârșește din copilărie: mai întâi pruncul, apoi copilul. După acestea, adolescentul, apoi bărbatul, până la patruzeci de ani. Acolo sunt și hotarele creșterii. «Creșteți», așadar. Dacă ajungi la o sută de ani, nu crești de la primul an până la ultimul. Însă acest «creșteți» este un cuvânt care a fost rostit cu înțelepciune și care orânduiește [toate] în chip providențial.
«Creșteți.» Până unde? Dar nu există o măsură a creșterii. Odată cu prima alcătuire care a fost așezată în pântece, au fost așezate și rațiunile creșterii. Căci, după aceasta, darurile aduse de vârstă nu mai aduc ceva mai nou, ci cele care pătrund din afară înlăuntrul mamei conțin în sine tot ce este potrivit pentru creștere.
(...) După cea de-a treia săptămână, când firea se odihnește de ostenelile creșterii în înălțime, începe să propășească și în lățime, ca să zic astfel, să fortifice de jur împrejur cele ce au crescut în înălțime, înconjurându-le cu o masă solidă și întărind membrele corpului. Astfel lucrează firea potrivit propriei rânduieli. Acestea se petrec de la început, prin porunca Stăpânului, și ceea ce a rostit atunci străbate toată creația până la sfârșit.”
(Pr. Narcis Stupcanu)