Ce este omul?
Cred că oricine s-a întrebat întru sine, cel puţin în unele în momente: „Cine suntem noi? Ce se află dincolo de materia trupului nostru? Care este de fapt sensul vieţii noastre?“ Întrebări la care fiecare şi-a răspuns în felul său, apoi, când a intrat în contact cu diversele teorii antropologice propuse de filosofie, psihologie sau sociologie, a aflat o anumită perspectivă asupra omului, mai elaborată, încercând, fie şi în parte, să dea răspuns întrebărilor celor mai intime ale sufletului omenesc. Nu ştiu dacă cei ce au îmbrăţişat aceste teorii sunt încredinţaţi în adânc de veridicitatea acestora. Personal nu m-a convins mitologia păgână despre om - de care nu a scăpat nici filosofia - dar nici viziunea de mecanism supus unor nenumărate determinisme etalată de psiho- şi neuroştiinţe, care încearcă de fapt să justifice neputinţa şi lipsa de orizont a omului fără Dumnezeu prin înstăpânirea unui pesimism nedeclarat. Totuşi, citind am aflat la Sfinţii Părinţi o învăţătură care plasează făptura omenească, prin originea şi sensul ei final, la o demnitate de neînchipuit pentru filosofia cea din afară, atunci când afirmă că: „Dorind Cuvântul meşter să arate şi să creeze o fire unitară din cele două (despre firea văzută şi cea nevăzută vorbesc), îl face pe om; luând, aşadar, trupul din materia care venise deja în existenţă, iar de la Sine însuşi aşezând suflare (pe care cuvântul Scripturii o cunoaşte a fi sufletul mintal şi chipul lui Dumnezeu), îl aşază pe pământ ca pe o altă lume, mare în cea mică, ca pe un alt fel de înger, închinător cu fire amestecată, văzător al creaţiei celei văzute şi introdus în tainele celei inteligibile, împărat al celor de pe pământ, dar de cele de sus împărăţit, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi mintal, la mijloc aflându-se între măreţie şi smerenie; unul şi acelaşi din duh şi din carne, duh datorită harului, iar trup pentru înălţare; unul ca să rămână şi pe Făcătorul să-L slăvească, iar altul ca să pătimească, iar prin pătimire să-şi amintească şi să fie povăţuit, când spre trufie se va înălţa; existenţă iconomisită a fi întru cele pământeşti, dar rânduită spre a fi mutată în altă lume, şi, ca sfârşit al tainei, să fie îndumnezeit prin tinderea sa spre Dumnezeu“ (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Sfintele Paşti).
Însă, potrivit relatării biblice, omul a călcat porunca şi a căzut din demnitatea cea dintâi. A urmat orbirea şi uitarea raiului din care ne-a rămas doar o nostalgie, capabilă totuşi să provoace interogaţii asupra sensului vieţii noastre. Acesta este omul! Dar Făcătorul său nu e o lege oarbă impersonală sau un principiu abstract, ci un Dumnezeu Atotbun, care face pentru omul căzut o faptă mai presus de înţelegere:
„Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al nemuririi, modelul frumuseţii Arhetipului, pecete neschimbătoare, icoană întocmai cu Arhetipul, Cuvântul şi hotarul Tatălui vine la chipul Său creat, Se înveşmântează cu trup pentru trupul meu, şi cu suflet mintal Se amestecă pentru sufletul meu, curăţindu-l astfel pe cel asemenea prin asemănarea Sa. Şi toate Se face, în afară de păcat (…); Dumnezeu rămânând după asumarea firii omeneşti. Unul din două lucruri opuse a devenit, din carne şi din Duh, în care Unul a îndumnezeit, iar altul a devenit Dumnezeu. O, nou amestec! O, străină împreunare! Cel Ce Este devine şi Cel Necreat Se creează şi Cel Necuprins se cuprinde, prin medierea sufletului mintal se face mijlocirea între Dumnezeu şi trupul cel grosier. Şi Cel bogat sărăceşte; sărăceşte pentru trupul meu, ca eu să mă îmbogăţesc în dumnezeirea Lui“ (Cuvânt la Sfintele Paşti).
Aşadar, ce lucru poate fi mai întăritor pentru sufletul atins de confuzia ideologică a actualului mediu cultural decât acela de a şti că în gândirea Părinţilor Bisericii omul vine în lume nu în virtutea unei întâmplări iraţionale, ci din dorinţa Ziditorului de a-Şi chema făptura să participe la nesfârşita Sa dragoste şi că omului, conceput de Dumnezeu ca o existenţă dinamică, i-a fost hărăzită vieţuirea cerească, chiar dacă acum petrece pe pământ. Şi ce poate fi mai dătător de nădejde decât descoperirea făcută nouă „în zilele cele de pe urmă“, că omul nu este singur, căci Hristos a venit şi atât de mult l-a iubit pe om, încât l-a luat în propriul Său ipostas dumnezeiesc, îndumnezeindu-i şi înveşnicindu-i firea.