Ce învăţăm de Rusalii?

Duminica Rusaliilor este ziua în care toţi creştinii trebuie să fie fericiţi că sunt parte a unui Trup minunat şi sfânt, Biserica. Urarea potrivită nu ar fi „La mulţi ani!“, ci poate altceva, care să exprime comuniunea veşnică şi dorită între membrii Trupului tainic al lui Hristos.

Cincizecimea este ziua în care a luat fiinţă nu doar Biserica, ci şi posibilitatea comuniunii şi conlucrării cu Dumnezeu prin mijlocirea harului Său. O zi a unirii şi a unităţii. Un moment în care diferenţierile se anulează, păstrându-se însă frumuseţea specificităţilor. Singularitate personală şi pluritate comunională. Diversitate întru unitate. Sau, ca un arc peste timp, refacerea unei legături distruse la Turnul Babel, când mândria omenească a fost crunt pedepsită. Acum se face dovada smereniei firii omeneşti, căci lumina şi căldura harului divin revărsate asupra apostolilor i-au făcut pe aceştia să conştientizeze şubrezenia firii lor, mai ales în comparaţie cu infinitul dumnezeiesc. Textul citit în această duminică (Ioan 7, 37-53 şi 8, 12) începe cu o invitaţie adresată de Mântuitorul nu doar celor ce Îl ascultau acum două mii de ani, ci tuturor, de oriunde şi din toate timpurile: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea“ (v. 37). Şi asta nu este tot, căci dacă cineva va bea din Izvorul vieţii, Hristos, el se va face, la rândul său, izvor pentru alţii, ostoind setea acelora: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“ (v. 38). Este minunat cum harul lui Dumnezeu, odată revărsat în sufletul cuiva, nu rămâne în izolare, nu se odihneşte în singularitatea cuiva. Dimpotrivă, primirea harului şi darurilor dumnezeieşti atrage, invariabil, oferirea acestor daruri şi altora. Dumnezeu Se oferă celor care pot şi ştiu să Îl primească, dar aceia sunt şi cei care pot, vor şi ştiu să şi Îl ofere pe Dumnezeu mai departe. În această cheie, a primirii şi oferirii lui Dumnezeu, prin varii mijloace şi metode, putem înţelege că praznicul Rusaliilor sau al Pogorârii Duhului Sfânt nu este doar un moment aniversar, istoric. Ci, mai degrabă, este o oportunitate de a pricepe şi accepta că în Biserică suntem datori să oferim măcar pe atât pe cât primim. Dar cât primim? Păi, „ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?“ (I Corinteni 4, 7). Revenind la Evanghelia praznicului, constatăm că atitudinea fariseilor este o exemplificare a unor atribute opuse calităţilor promovate la bucuria Cincizecimii: mândrie şi prejudecată. Şi spunem că sunt opuse, deoarece niciodată astfel de caracteristici nu pot fi altfel decât constrângătoare şi limitatoare ale firii umane. Mândria este o individualizare din proprie iniţiativă menită să te „ridice“ în abisul dezumanizării. Iar acolo, în acest adânc, nu poţi găsi nimic cu care să poţi intra în legătură, deoarece tu însuţi, de bună voie (deşi, s-ar zice, mai bine, din „rea voie“) ai rupt legăturile comunionale cu restul lumii. Vorbim de mândria acelor farisei care nu voiau să accepte superioritatea învăţăturii Mântuitorului, sub pretextul că tot ceea ce nu intră în tiparele lor strâmte, de ei fabricate, este contrar Legii. „Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată!“ (v. 49) Greşeala în care se aflau era gravă, deoarece prejudecata, indiferent de situaţie, este un păcat împotriva ta, în primul rând, deoarece este dovada unei neputinţe de a progresa în cunoaştere, de a accepta noi teze, noi păreri şi valori descoperite şi promovate de semenii tăi. Mai mult, judecata lor greşită era fundamentată pe o eroare „procedurală“: plecau de la Lege şi făceau constatarea unei realităţi strâmbe, în loc să accepte cu bucurie împlinirea proorocirilor Legii. „Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut?“ (v. 51) - a răspuns Nicodim. Curajul şi verticalitatea tainicului ucenic al Mântuitorului este singura laudă a conducătorilor iudei, căci măcar unul dintre ei s-a găsit să îşi deschidă mintea spre priceperea şi primirea învăţăturii lui Iisus. Şi ar mai fi unii pe care trebuie să îi menţionăm. Fariseii trimiseseră nişte slujitori să Îl prindă pe Domnul. Dar, deşi aceia „voiau să-L prindă, nimeni n-a pus mâinile pe El“ (v. 44). Dar nu au pus mâinile pe El nu pentru că le era teamă sau se răzgândiseră. Ci pentru că îi uimea şi oprea puterea Lui. Nu o forţă înfricoşătoare, înspăimântătoare, ci una în faţa căreia te minunai şi care te încânta. Este fantastic cum nişte slujitori au refuzat să îşi îndeplinească datoria, urâtă, dar datorie, din motivul că ei au fost cuceriţi de cuvântul Învăţătorului, căci „niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om“ (v. 46). Şi nici nu va mai vorbi, am completa noi. De aici, frumuseţea veşnică a Evangheliei Mântuitorului: conţine cuvintele Celui Care vorbit ca nimeni altul şi pe care noi le avem la îndemână. Numai că Hristos nu a fost un orator unic, ci mult mai mult de atât, aşa cum Însuşi S-a recomandat: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (8, 12). Deci, trebuie să ne păstrăm uimirea aceea a slujitorilor fariseilor ca o prospeţime a credinţei noastre. Dacă pricepem că Hristos, Lumina lumii, este Izvorul vieţii şi El are cuvintele vieţii veşnice, oare am putea să stăm cu Sfintele Scripturi doar în rafturile bibliotecilor? Şi am fi aşa de egoişti încât să nu recomandăm şi altora să se apropie fără sfială de o sfântă uimire, asemănătoare acelor naivi veniţi să prindă pe Domnul? Bănuiesc că nu. Şi bănuiesc că, făcând toate acestea, poate nu râuri, dar măcar stropi de apă vie vor izvorî din noi spre ceilalţi.