„Ce s-a întâmplat la Alba Iulia e un act unic în istorie”
Pe 1 Decembrie 1918, odată cu unirea Transilvaniei, a început istoria României întregite. A fost, așa cum apreciază istoricii, un act de mare anvergură politică, susținut masiv de populație. Despre ce a însemnat Marea Unire în epocă, despre dificilul efort de integrare a provinciilor alipite Regatului, dar mai ales despre cum ne raportăm astăzi, ca societate, la acest moment unic, al cărui centenar îl vom sărbători în 2018, am discutat cu prof. univ. dr. Gheorghe Iacob, de la Catedra de Istorie contemporană a Facultății de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Ne aflăm, domnule profesor, în pragul unui an dedicat celebrării Centenarului Marii Uniri. Aș vrea să fixăm, pentru început, câteva date care să ne ajute la o mai bună cunoaștere a contextului social și istoric al perioadei respective.
Cred că prima problemă care trebuie clarificată este ce înseamnă Marea Unire. Fiindcă lumea se referă, în general, la 1 Decembrie, iar 1 Decembrie este data unirii Transilvaniei cu România. Este adevărat că acesta a fost punctul maxim și cel mai important. Dar Marea Unire, dacă este să venim cu o interpretare corectă, înseamnă cele trei uniri: unirea Basarabiei cu România în martie/aprilie, unirea Bucovinei, în noiembrie, și unirea Transilvaniei.
Apoi, apropo de spațiul public, se vorbește despre România Mare, despre România întregită, despre România interbelică. Când vorbim despre România Mare, pare o viziune ușor expansionistă, pentru că a existat și o Polonie Mare, în Evul Mediu, o Polonie care a cucerit Moscova la un moment dat, o Ungarie Mare, o Serbie Mare (în secolul al XIV-lea), o Bulgarie Mare, care, la un moment dat, trecea Dunărea, și chiar o Grecie Mare. Și-atunci, spunând România Mare, aproape că este riscant, deși sună frumos.
România întregită pare un concept mai credibil, pentru că însuși Ferdinand a fost, la un moment dat, supranumit Ferdinand Întregitorul. Dar sintagma nu are priză la public.
Așa că România interbelică este, din punctul de vedere al specialiștilor, cel mai corect concept.
În ceea ce privește contextul, n-a fost un rezultat al întâmplării, chiar dacă în istoriografie există fel de fel de păreri. Practic, a fost un program. Revoluția de la 1848 a stabilit niște repere foarte clare: unitatea, modernizarea, un stat de tip occidental. Acest program a fost reluat de Cuza, care, în 7 ani, a creat toate instituțiile moderne. Apoi a venit Independența, în 1877, care a fost și rezultatul politicii lui Cuza și care a creat teren favorabil pentru modernizare. Obiectivul mare, după Independență, a fost nu Marea Unire, ci desăvârșirea unității. Iar ochii erau îndreptați spre Ardeal.
Atunci nu și-a imaginat nimeni, nici cel mai lucid om politic, că am putea să avem și Basarabia, și Transilvania în același timp. Era imposibil, fiindcă existau două coaliții în Europa. Dacă cream o alianță cu Germania și Austro-Ungaria, ceea ce s-a și întâmplat, în 1883, puteam avea Basarabia. Dacă ne aliam cu Antanta (Rusia, Franța și Anglia), puteam avea Transilvania, eventual și Bucovina.
În 1918, în contextul problemelor Rusiei, pe fondul Revoluției bolșevice, s-au putut uni toate cele trei provincii.
Istoriografia perioadei vorbește despre o anumită atitudine de neîncredere a intelectualilor ardeleni ai momentului față de clasa politică din Regat. De ce?
După 1881, când România a devenit Regat, a căpătat putere și a devenit un subiect de relații internaționale. A fost un efort mare al intelectualilor români, dar și al politicienilor, de a strânge legăturile cu ardelenii. Un Brătianu, spre exemplu, mergea din când în când în Transilvania, un Iorga la fel.
Aceste legături au existat; au existat proiecte. Să nu uităm că o parte dintre intelectualii din Transilvania au venit în România, au activat aici. Evident că unii au avut o anumită neîncredere. Dar aici e vorba și despre viziunea politică. Să nu uităm că ei erau formați la școala germană, la școala maghiară, școli de tip rigid. Cei de dincoace, cărora nu le-aș spune neapărat „dâmbovițeni”, erau formați la o școală din zona latină.
A existat, de asemenea, un curent care dorea independența Transilvaniei, nu unirea acesteia cu România. Care erau argumentele în epocă?
Sfârșitul Primului Război Mondial și anii următori au fost dominați de ideile lui Wilson, președintele american, cel care a enunțat și a sprijinit principiul autodeterminării popoarelor.
A existat, în epocă, un curent - a și apărut o carte despre asta – care susținea integrarea României întregi în Statele Austriei Mari. Proiecte au fost, dar, uneori, viața bate teoria. Iar atunci a fost și o voință fantastică. Ce s-a întâmplat la Alba Iulia e, fără a exagera, un act unic în istorie.
La Chișinău a fost o decizie mai mult a elitei, cu sprijinul populației, al armatei, al României. Același lucru s-a întâmplat și la Cernăuți. În Transilvania a fost altceva. Armata română n-a fost la Alba Iulia. Putea s-ajungă, dar n-a primit acordul Marilor Puteri și s-a oprit pe Mureș. Liderii politici, lucizi și cu o minte foarte organizată, și l-aș pomeni în primul rând pe Maniu, au cerut consultarea poporului, iar consultarea s-a făcut în fiecare localitate. Deci, nu este vorba numai despre cei 1.228 de delegați care au venit și au votat, nu este vorba numai despre cei 100.000 de transilvăneni care au fost acolo și au strigat „Trăiască Unirea!”. Este vorba despre acele semnături ale oamenilor din toate localitățile Transilvaniei care au spus că doresc unirea cu România.
Repet, pentru o țară de asemenea mărime este o chestiune unică. Și nu vorbim de patriotism românesc, ci de ceva care a pus lumea în fața unui fapt împlinit, cum s-a întâmplat și la Unirea lui Cuza. Așa cum spunea David Prodan, un mare istoric român de la Cluj, asta dovedește că problema statului român nu mai poate fi niciodată pusă în discuție la vreo conferință. Pentru că românii au hotărât atunci, în scris, că vor asta, Conferința de Pace de la Paris a confirmat unirea, a fost reconfirmată la Conferința de Pace de după cel de-al Doilea Război Mondial și apoi la Helsinki.
Deceniul consolidării Marii Uniri
Au existat rezerve față de politica statului român, față de o centralizare autoritară, în toate provinciile proaspăt unite: basarabenii au votat, inițial, o unire condiționată, bucovinenii au făcut referiri la viitorul regim democratic, iar transilvănenii, în celebra proclamație, au vorbit amănunțit despre libertățile democratice, reforma agrară și drepturile muncitorimii. De ce era nevoie de astfel de precauții?
Există state centralizate și state de tip federativ. Noi am preluat modelul de tip francez, de stat centralizat, încă de la venirea lui Cuza. Ca urmare, acest model a fost transmis mai departe și după 1918.
În legătură cu prevederile declarațiilor, după Unire, și ardelenii, și bucovinenii, și basarabenii au renunțat oficial la acele condiții, au acceptat, așadar, ideea că, fiind un stat centralizat, deciziile se vor lua la București. Intraseră în Parlament, deveniseră și ei parte din factorii de decizie.
A fost o perioadă de transformări, iar aceste lucruri au fost firești. S-a produs, treptat, o acceptare generală. Și, curios sau nu, după 10 ani, România era deja consolidată. Chiar se vorbește despre „deceniul consolidării Marii Uniri”.
Monarhia a creat condițiile pentru Independență și pentru Unire
Unul dintre cele mai sensibile momente în recunoașterea pe plan internațional a Marii Uniri s-a consumat în timpul negocierilor din cadrul Tratatului de Pace de la Versailles. Au existat animozități între prim-ministrul Ionel Brătianu și Woodrow Wilson, președintele SUA sau Georges Clemenceau, prim-ministrul Franței. Ce rol a jucat regina Maria în netezirea acestor asperități?
Noi am avut oameni politici mult mai mari decât țara, ca să spun așa. O explicație este faptul că toți au făcut studii în străinătate. Apoi, probabil că având o țară mică și cu multe probleme, au fost forțați să se perfecționeze. Spre exemplu, P.P. Carp putea fi oricând om politic în Anglia. Take Ionescu, la fel. Titu Maiorescu putea fi oricând om politic în Germania.
După opinia mea, Ionel Brătianu este cel mai mare om politic român din secolul XX, din categoria prim-miniștri. Avea cultură, o pregătire politică solidă, era patriot convins și nu s-a uitat nici la Wilson, nici la Clemenceau, nici la Lloyd George. N-a contat ce reprezentau ei. Și-a păstrat calmul și a avut puterea să se lupte cu ei, să-și spună punctul de vedere și să apere interesele României. Brătianu își reprezenta țara. Și pentru țara lui până la urmă și-a dat și demisia și a plecat din conferință.
Inclusiv prezența reginei Maria acolo n-a fost întâmplătoare. El a chemat-o. Regina a avut un rol diplomatic important - a fost la Clemenceau, a fost în Anglia, pe urmă în Statele Unite.
Care a fost contribuția monarhiei în realizarea României Mari?
Carol I a avut un rol esențial, venind la conducerea statului într-un context nefavorabil, după Cuza. A avut șansa de a avea și sprijinul Germaniei (al Prusiei de atunci) și Franței, a avut șansa că a găsit în România o clasă politică puternică. A avut șansa lui Ion Brătianu, care a stat lângă el.
Cucerirea independenței, în care Carol a avut un rol important, și, iarăși, șansa unei domnii lungi i-au oferit spațiu de manevră. Această lungă domnie și stilul lui de funcționar neamț, foarte pragmatic, foarte harnic, foarte exact, au contribuit la consolidarea și la modernizarea României.
Așadar, monarhia, prin Carol I, a contribuit la crearea condițiilor pentru Independență și pentru Unire. Carol I a fost un vizionar; era considerat cel mai bun specialist în politică externă din estul Europei.
Apoi, apropo de Marea Unire, familia regală - Ferdinand și Maria - a avut o mare, mare contribuție. Ferdinand n-a avut calitățile lui Carol I, dar a înțeles contextul și și-a îndeplinit rolul. Ca om, era slab, era un mare timid. Dar a înțeles rolul pe care-l are și l-a jucat bine – a mers pe front, a promis, la Răcăciuni, pământ țăranilor, a oferit pământ din Domeniile Regale, a stat la Iași, a primit aici delegațiile de voluntari ardeleni, bucovineni. A făcut gesturi. A participat la consolidarea Marii Uniri. Reforma agrară și cea electorală s-au făcut în mandatul lui.
Iar regina Maria a stat mereu lângă el; ce nu făcea regele, făcea regina – a mers pe front, a încurajat, a îngrijit răniții, a făcut vizite diplomatice. Cheia a fost Ionel Brătianu, care a stat între ei.
Unirea a fost precedată de un uriaș efort de integrare a provinciilor alipite Regatului. Ce a însemnat, concret?
Regatul României de până la Primul Război Mondial avea 137.000 km pătrați. România întregită avea aproape 300.000. Potențialul economic a crescut substanțial, odată cu unirea Transilvaniei, care avea bogății subpământene (aur, minereuri feroase, neferoase). La fel potențialul agricol, cel industrial.
Apoi, România Mare a venit cu două reforme: reforma agrară, cea mai radicală din Europa, și reforma electorală, care a însemnat introducerea votului universal. Dacă până la Primul Război Mondial votau, în România, 100.000 de oameni, spre 1930 votau 4 milioane.
A însemnat apoi creșterea potențialului cultural, s-a consolidat învățământul, s-au creat universități, inclusiv cele tehnice. Per ansamblu, a fost un efort uriaș. Practic, în 20 de ani s-a făcut enorm pentru posibilitățile de atunci.
Biserica, contribuție consistentă în realizarea Unirii
Manualele de istorie au alergat după eroi, după figuri emblematice. Totuși, unii, cu merite incontestabile, au rămas în penumbră sau chiar au fost uitați. Mă gândesc la membrii Misiunii franceze, la ofițerul Marcel Fontaine, spre exemplu, sau la mareșalul Constantin Prezan, despre care se vorbește, mi se pare, foarte sau prea puțin. De ce?
E greu de creat un echilibru în privința asta. Eu lucrez acum, alături de un colectiv de la Iași și de mai multe din țară, la o Enciclopedie a Marii Uniri. Avem foarte multe domenii de acoperit: militari, politicieni, diplomați, femei, clerici.
Spre exemplu, Biserica a avut un rol foarte important în realizarea Marii Uniri. În afara faptului că s-a implicat activ în provinciile care s-au unit cu țara. La Iași, spre exemplu, Mitropolia Moldovei a fost un reazem simbolic și a organizat cinci spitale mobile, în care activau, în rândurile Crucii Roșii, 90 de călugări, ca infirmieri și brancardieri, și cel puțin 20 de călugărițe. Mai multe mănăstiri au fost transformate în spitale militare. În condițiile retragerii, inclusiv Palatul mitropolitan și clădirile aferente au fost puse la dispoziția refugiaților. Au locuit acolo câțiva demnitari, chiar I.G. Duca. Mitropolitul Pimen a fost un factor de încurajare și a contat mult în victoria cauzei românești. A fost supranumit „mitropolit al războiului și al întregirii neamului românesc”.
Anul 2018 va fi înțesat de evenimente dedicate celebrării Centenarului. Totuși, nu există un proiect unitar de celebrare a Centenarului, ci mai degrabă o sumă de activități disparate, ce dau impresia de haos și de încropeală. Cum apreciați această stare de fapt?
Nu mă miră. România nu are un program unitar de dezvoltare. România, ca țară, nu are un proiect clar, punctual, asumat de toate forțele politice.
Mă bucur că la Iași există un program foarte serios al Primăriei. Universitatea are opt proiecte în acest program. Cele mai importante două acțiuni sunt Congresul Național al Istoricilor Români, care va avea loc la sfârșitul lunii august - începutul lui septembrie, anul viitor, şi, de asemenea, o conferință, în luna martie, organizată de Facultatea de Istorie privind unirea Basarabiei cu România.
Dar eu cred că una dintre cele mai importante acțiuni, în afară de Congresul Național de la Iași, va fi, sper, sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului din București. Pentru că tot ce s-a spus împotriva acestui proiect sunt niște argumente ieftine. Dacă mergi în străinătate, vezi ce obiective sunt construite acolo în secole. Iar noi vrem să construim o catedrală și sunt atâtea voci împotrivă. Mi se pare o chestiune degradantă.
„Cred că statului român îi lipsește o anumită demnitate”
Dincolo de comemorări, de simbolistica poate hiperbolizată pe alocuri, de doza de naționalism care uneori produce excese, de miturile inevitabil construite, cum trebuie privit evenimentul de la 1918, acum, la o sută de ani distanță?
Noi suntem un stat tânăr, cu foarte multe posibilități de dezvoltare, suntem o națiune tânără. Ceea ce nu-i puțin lucru. Contează până la urmă oamenii. Iar noi avem un popor tânăr prin gândire, prin spirit, prin voință, prin ambiție.
1918 a fost un moment fast, este unic în istoria noastră și trebuie marcat ca atare. Suntem unul dintre puținele popoare din lume care au ziua națională legată de ideea unității.
Cum ne găsește acest moment, al Centenarului pe noi ca societate?
Cred că mai degrabă dezbinați decât uniți. Cred că ar trebui să fim un pic mai solidari. Și cred că statului român îi lipsește o anumită demnitate.
România ar trebui să nu mai fie doar un stat care reacționează la stimuli externi și, eventual, obedient. Ar trebui să-și știe rolul din această parte a Europei - este al doilea stat, ca mărime, după Polonia, este granița de est a Uniunii Europene, estul Vestului adică. Părerea mea este că asta-i o chestiune care ține de oamenii politici. Și-n clipa de față aproape toți politicienii noștri sunt sub nivelul statului.
Trebuie oameni cu mai multă cultură și mai multă demnitate.
Anul 2018 ar trebui să coaguleze, la nivel de conștiință, energiile și idealurile românilor din toate provinciile, inclusiv din cele pierdute la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă relația cu Republica Moldova nu e nicicum una strălucită, diplomația românească pare să umble împiedicat în relația cu statul ucrainean, asta dacă ne gândim numai la ultimele măsuri legislative impuse acolo, prin care minoritatea română își pierde dreptul de a studia în limba maternă. Ce am pierdut noi, românii, ca spirit, de la Marea Unire încoace?
Cred că am pierdut încrederea în noi. Cred că aveam mai multă încredere în noi până la Primul Război Mondial și mai ales după. Comunismul a contribuit masiv la pierderea încrederii, pentru că a fost un alt tip de ideologie, și am pierdut-o și după 1990, când s-au amestecat valorile.
În clipa de față, societatea românească nu este așezată. Am pierdut și respectul pentru poziția socială, pentru statut. Iar aceste lucruri s-au transmis până sus.
Trebuie să ne respectăm pe noi înșine, ca să ne respecte și străinii. Dacă noi nu respectăm, dacă noi nu ne facem ordine în țară, n-o să ne respecte niciodată ceilalți.