Ce-ţi doresc eu ţie: La ce bun?

Un document emis săptămâna trecută de Vatican şi aprobat de papa Benedict al XVI-lea a făcut valuri în întreaga lume creştină. Intitulat „Răspunsuri la unele întrebări care privesc aspecte legate de învăţătura Bisericii“, documentul declară încă de la început că vizează lămurirea unor chestiuni dezbătute în literatura catolică actuală, legate de unele interpretări pe marginea rezoluţiilor Conciliului Vatican II.

Printre altele, conform documentului menţionat, Biserica autentică, „constituită şi organizată în lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, condusă de succesorul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu acesta“. Celelalte biserici, deşi nu sunt lipsite de unele mijloace de mântuire, nu se compară cu cea romană în eficienţă. Cultele protestante sunt catalogate a fi doar „comunităţi creştine“, întrucât, neavând preoţie de origine apostolică, nu pot fi numite „biserici“, conform accepţiunii catolice asupra termenului. Cât priveşte bisericile creştinătăţii ortodoxe, Vaticanul reafirmă, la fel ca şi în 1964, că acestea „merită titlul de biserici particulare sau locale“, întrucât au sfinte taine valide şi preoţie originată apostolic. Totuşi, Ortodoxia are ceva „defectus“ (în versiunea latină a documentului), „o rană deschisă“ (în celelalte versiuni): nerecunoaşterea autorităţii papale. Deşi, după cum sugeram mai sus, toate aceste spuse nu erau nici pe departe lucruri noi, fiind teme discutate de secole, documentul papal a stârnit nedumeriri şi riposte aprige din partea celor vizaţi de document, dar chiar şi din partea unor teologi catolici care, în mod unanim, nu i-au înţeles oportunitatea în acest moment. Presa, ca de obicei, a forţat nota cât s-a putut, căutând să stoarcă maximum de senzaţional. Probabil că unii se aşteptau poate la demonstraţii de stradă şi biserici incendiate, însă confesiunile creştine au o îndelungată tradiţie a polemicii duse în condiţii paşnice. Dacă ar fi să analizăm reacţiile, e oarecum de mirare indignarea protestantă evidenţiată prin scrisori deschise şi intervenţii în mass-media, de parcă s-ar fi spus cine ştie ce noutate. Deşi curentul ecumenic a adus, cel puţin la nivel de discurs oficial, o temperare a modului de adresare a unei confesiuni către cealaltă, ar fi neonest să afirmăm că, în realitate, nu persistă (măcar) unele încordări. Forumurile de discuţii de pe internet ale ramurilor protestante (dar mai ales neoprotestante) vuiesc, de exemplu, de exprimări ireverenţioase la adresa papalităţii. Unele dintre ele, precum „papa este Antihristul, aşezat în templul lui Dumnezeu“, rostite mai întâi de reformatori, sunt şi astăzi folosite, cu acelaşi nerv ca în timpul Reformei. În ce priveşte partea ortodoxă… indignarea e îmbinată cu nedumerirea. Deşi exprimarea Romei la adresa noastră a fost „tandră“, faţă de cea către protestanţi, rămâne totuşi îndurerarea că ne întoarcem la problemele care au alimentat 1000 de ani de polemici. Apăsarea din nou, cu atâta putere, pe pedala recunoaşterii primatului papal – inacceptabil şi lipsit de orice temei istoric pentru partea ortodoxă – îi face pe unii să se întrebe cu nostalgie ce a mai rămas din vorbele papei Ioan Paul al II-lea, care spunea că Europa respiră prin doi plămâni: creştinătatea apuseană şi cea răsăriteană. Oficiali de la Vatican au explicat, ce-i drept, că atât documentul, cât şi cele afirmate în el privesc strict „bucătăria“ catolică şi nu e cazul ca cineva „dinafară“ să se simtă jignit. Cu toate acestea, documentul conceput să producă efecte în interiorul spaţiului catolic a avut (şi va avea) repercusiuni şi în exterior, alimentând temeri şi suspiciuni care vor afecta, cu siguranţă, dialogul ecumenic. Şi e păcat, întrucât creştinătatea are nevoie de dialog în aceste vremuri. Mai mult ca alţii şi mai mult ca oricând.