Ce-ţi lipseşte când se pare că ai de toate?

Tânărul sau omul bogat din Evanghelie, care merge să ceară cu osârdie sfat de la Învăţătorul Nazarinean, pentru că orice încercase nu-l mulţumea, primeşte un răspuns pe cât de firesc, pe atât de ciudat. Ne scapă de obicei amănuntul de la finalul îndemnului pe care-l primeşte bogatul: să devină ucenic al lui Iisus. Omul împlinise toate poruncile Legii, era drept şi totuşi nu se mulţumea cu asta, ceva îl rodea înlăuntru, simţea că lipseşte încă ceva. Sigur, Mântuitorul Hristos îl lămureşte că inima lui lipită de averea moştenită, dobândită sau înmulţită, era cea care îl ţintuia de pământul pe care i se părea că-l stăpânea. Dacă s-ar fi lepădat de averea pe care o avea, I-ar fi putut urma lui Hristos în calitate de ucenic, aşa cum au fost cei doisprezece, aşa cum au fost cei şaptezeci (şi doi). Omul bogat însă, tânăr sau vârstnic, pentru că este prezentat diferit la sinoptici, se întristează, devine şi mai mâhnit. Era ceva ce simţea că nu putea face. Fie pentru că nu avea voie să risipească moştenirea, fie pentru că dobândise cu greutate averea şi nu-i era la îndemână să se lepede de ea. Inima lui era lipită de ceea ce considerase el a fi „proiectul vieţii lui”. Simţea că îi mai lipseşte ceva, pe lângă avuţie, că nu are libertatea şi bucuria lăuntrică ce l-ar fi făcut fericit, mai ales că Predicatorul Nazarinean vorbea tot timpul despre o „Împărăţie” unde omul trăieşte veşnic, unde există viaţă de veci. Această viaţă de veci este obiectul dorinţei dregătorului bogat. Numai că pentru ea i se cere să renunţe la ce avea deja, lucru care îl făcea important în faţa celorlalţi şi în faţa propriei conştiinţe. Nu se îndură să renunţe la ce avea, la ce putea pipăi şi de ce se putea bucura zilnic pentru o viaţă de veci care părea doar o promisiune îndepărtată a unui Învăţător venit din Galileea. De aceea pleacă întristat, iar Mântuitorul Hristos le spune ucenicilor şi tuturor celor care au fost martorii acestei scurte convorbiri că bogăţia te trage spre pământ, că este cu totul anevoios să intri în Împărăţia cerurilor dacă inima ta e lipită de aur şi argint. Totuşi, adaugă, răspunzând la întrebarea lui Petru, că Dumnezeu poate trece inclusiv peste această barieră, pentru că „la Dumnezeu toate sunt cu putință”.

Simţim uneori că, deşi am dobândit multe în viaţă, ne lipseşte ceva ce pare esenţial, ceva de care ne bucuram odinioară, atunci când eram poate mai săraci material şi simpli. În acele momente am fi gata să renunţăm la multe pentru a dobândi bucuria harului despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel că înseamnă roada Duhului Sfânt. Este greu însă să lăsăm totul în urmă, să ne aruncăm cu capul înainte spre Împărăţie, când suntem încă legaţi de cele pe care le-am adunat în jitniţele vieţii noastre. Dar numai aşa putem primi ceea ce visăm, numai aşa putem gusta din Împărăţia lui Dumnezeu, care este înlăuntrul nostru şi pe care nu o vedem uneori din cauza lucrurilor care ne împresoară şi ne înghesuie, acoperindu-ne ochii şi poate chiar inima.