Cea mai tânără bătrânețe din lume
Care e dorința ta cea mai mare?, m-a întrebat cineva recent. Să-mi păstrez proaspătă vechimea, i-am răspuns. De când eram copil am această dorință. Pentru că eu m-am născut vechi. Rămas adică în urma timpului în care trăiesc.
Încă dinainte de a mă naște, de a începe adică să trăiesc, sufăr de beteșugul acesta. Eram, vreau să spun, chiar de pe atunci, un om al trecutului, deși îmi lipsea trecutul, așa cum îmi lipseau la vârsta aceea toate, începând cu posibilitatea de a avea vreo vârstă. Nu aveam nici una. Nici pe mine însumi nu mă aveam. Mă căutam peste tot, neștiind că trebuie, ca să mă găsesc, să-mi găsesc mai întâi părinții.
Habar n-aveam că mă căutau și ei, neștiind nici măcar cum mă cheamă. Întrebau de mine, fără să-mi cunoască numele. Nu mi-l cunoșteam nici eu. Pentru că nu aveam nici unul. Însă și dacă aș fi avut, nu mi-l-aș fi luat la purtare. Erau altele înaintea lui care așteptau să le port, chiar dacă nu erau nou-nouțe toate.
Bunăoară, copilăria. Am aflat, imediat ce m-am născut, c-o purtaseră toți oamenii din satul meu cu rândul. De aceea și era nițel ruptă în spate. A luat mama un petic din copilăria sa și l-a cusut acolo. Îi lipseau și câțiva nasturi. Noroc cu copilăria tatei. Am împrumutat de la ea nasturii lipsă, făcând-o să pară ca nouă, cu toate că era foarte veche. Mai rar așa privilegiu, copilăria unui număr atât de mare de oameni să-ți revină ție. Și aceștia să se bucure văzându-te. Și să te bucuri și tu cu atât de multe copilării într-una singură. Iar mai târziu, c-o tinerețe ce mai fusese și a altora. Cu iubiri ce mai fuseseră trăite.
Aproape că nu-mi venea să cred, așa cum nu-mi vine acum, când mă uit la bătrânețea pe care tocmai am luat-o la purtare. Au purtat-o atât de mulți oameni înaintea mea! Pare să fie totuși măsura mea, chiar dacă mă strânge nițel pe la umeri. Pesemne că i-a strâns pe toți.
Doar nașterea mi s-a potrivit de minune. Pe ea n-am împărțit-o cu nimeni, așa cum am fost nevoit să împart noaptea în care m-am născut. Tocmai înviase un om din morți, așa că Lumina Învierii i-am lăsat-o Lui, eu păstrând pentru mine întunericul, dar numai până dimineața, când, ca oricărui nou-născut, i s-a dat ocazia să vadă lumina zilei. Ceea ce am și făcut, după care am și fugit repede în trecut, ca să-mi pot dovedi vechimea.
Asta fac de atunci mereu, rămân în urma timpului în care trăiesc, așa cum îi stă bine unui om al trecutului. Mai ales unui om bătrân căruia i se năzare din când în când că vârstei pe care o poartă acum îi lipsește prospețimea. Adevărat, a fost a altora înaintea lui. Dar nu și-a pierdut deloc frăgezimea. Cum să nu mă bucur? Îmi pun dimineața pe umeri, pe cei ai inimii îndeosebi, cea mai tânără bătrânețe din lume.