Ceaiul, argintul şi opiul, în istorie
Cunoscut de vechii greci, care l-au utilizat ca medicament sau ca ingredient în diverse ceremonii religioase (asociat, în principal, cultului Demetrei şi al lui Hypnos), opiul s-a răspândit apoi în tot Imperiul Roman. Cei care s-au angajat masiv în comerţul cu opiu au fost însă arabii, care l-au transportat din Spania până în India şi, probabil, l-au adus, pentru prima oară, şi în China. Ulterior, comerţul cu opiu în zona europeană a fost preluat de veneţieni şi, apoi, de portughezi, care au început să-l importe din India, unde, planta începuse să fie cultivată pe scară largă.
La mijlocul secolului al XVII-lea, obiceiul consumului de opiu cuprinsese şi Turcia, unde, conform unui călător din epocă, aflăm că „turcii nu iau numai ei opiu, pentru tărie şi cutezanţă, ci îl dau, cu acelaşi rost, şi cailor, cămilelor şi dromaderilor, atunci când aceste animale le par, în călătoriile lor, obosite şi slăbite...“. Opiul intră în atenţia medicinei În Europa, opiul era transferat ca utilizare spre sfera medicală. Este interesant de urmărit ce explicaţie dădea, la 1694, celebrul doctor Pomet cu privire la mecanismul de acţiune a drogului: „Opiul aduce odihna prin particulele sale vâscoase şi sulfuroase care, fiind transportate la canalele creierului, prin părţile lor volatile, înlănţuie şi prinde spiritele animale într-un asemenea fel, că le opreşte, pentru o vreme, circulaţia din iuţeala mişcărilor lor de dinainte; în aşa fel că, în timpul acestei împiedicări sau legări a spiritului, apare somnul; căci simţurile sunt, cum s-ar spune, încătuşate sau încuiate de propietatea vâscoasă şi înlănţuitoare a opiului“. Un alt autor, după ce trece în revistă lista de boli pe care le alină opiul, ajunge la următoarea concluzie hilară: „Opiul nu operează provocând o senzaţie dureroasă; şi, nemaifiind o altă cale pe care să poată opera, trebuie să opereze producând o senzaţie plăcută... Şi ce vindecă durerea şi toate efectele ei mai bine decât plăcerea?“. Consumul de opiu pentru plăcere a fost considerat, de-a lungul secolului al XVIII-lea, „un obicei specific oriental, un mod neobişnuit de a-ţi petrece timpul sau un viciu excentric“. Documentele tind să demonstreze că primele cunoştinţe ale chinezilor despre opiu ar fi fost mult mai vechi şi s-ar fi datorat schimburilor comerciale făcute cu arabii încă de la sfârşitul primului mileniu. Totuşi, utilizarea lui pe scară largă s-a produs după contactele comerciale cu portughezii şi olandezii, care aduc în China şi tutunul. Această plantă nouă pentru chinezi, numită popular „fumul mătăsii aurii“, s-a răspândit rapid, deoarece era considerată utilă pentru prevenirea malariei. Deşi este interzisă utilizarea ei prin mai multe edicte imperiale, acestea nu sunt puse în aplicare şi, aşa după cum se afirma în epocă, „toată lumea are acum o pipă şi înghite fumul după ce o aprinde prin foc“. Pasiunea pentru fumat este în legătură şi cu practicile religioase budiste şi daoiste, tutunul fiind amestecat cu diverse ierburi, flori uscate şi opiu. Deja pe la 1816, un doctor Abel Clarke menţionează omniprezenţa amestecului de tutun şi opiu în China. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, opiul se separă de tutun şi devine o marcă a poziţiei sociale, a bogăţiei şi a puterii. Alături de ceai, opiul, un adevărat obiect de artă, era pregătit şi consumat cu ritualuri complexe. Însoţit de ceai şi de alcool în mod frecvent, opiul se consuma, în localurile selecte din China de sud-est, alături de miere, diverse dulciuri, precum şi fructe. În secolul următor, însă, ieftinirea opiului a determinat pătrunderea lui pe scară largă în întreaga Chină. Realizarea, în India, a unei noi varietăţi, mult mai puţin iritante, a dus la sporirea însemnată a cererii de opiu pentru China.