Ceaslovul şi atlasul, la început de an şcolar

Începe şcoala şi în curând sunete de clopoţel vor chema în sălile de clasă junimea naţiunii. După o vacanţă toridă, în care s-au dezbătut la cel mai înalt nivel administrativ chestiuni legislative privind reorganizarea învăţământului public, şcolile îşi redeschid porţile şi atrag întregul nostru organism social într-o mişcare de regenerare interioară.

Educaţia este, într-adevăr, o problemă care ne priveşte pe toţi, chiar dacă nu suntem elevi, dascăli sau guvernanţi. Generaţiile educate de altădată au ajuns în postura de educatori şi transmit celor mai tineri ceea ce ei înşişi au primit în şcoală, precum şi ceea ce au dobândit prin studiu, muncă şi experienţă de viaţă. Fluxul educaţional se articulează, astfel, prin transmiterea unei culturi cumulative. Comunicăm generaţiilor tinere ceea ce noi înşine am acumulat din şcoli şi din practica socială, dar adăugăm şi proiecţiile de viitor, ceea ce încă nu suntem, dar năzuim să fim. Cu voie sau fără voie, suntem ceea ce suntem în baza acestui raport dinamic ce îmbină tradiţia, experienţa validată de timp şi experimentele înnoitoare. Ca părinte şi ca fost elev lipsit la vârsta şcolară de învăţământ religios, privesc cu încredere spre şcoala românească de azi, care cuprinde în trunchiul comun al disciplinelor de studiu şi ora de Religie. Cu atât mai mult cu cât istoria şcolii româneşti, cu excepţia perioadei comuniste, o consemnează ca pe o stare de normalitate. O educaţie liberă şi responsabilă, centrată pe elev, are nevoie de ora de Religie tocmai pentru că se adresează persoanei în întregul ei şi cultivă capacităţile intelectuale, afective şi volitive ale acesteia, fără a neglija dimensiunea spirituală a personalităţii umane. Într-o perioadă de privatizare materială, spiritului trebuie să i se acorde loc în spaţiul public al educaţiei. Comportamentele şi tendinţele ideatice din anii noştri confirmă teza lui Mircea Eliade privind ireductibilitatea sacrului şi persistenţa lui homo religiosus în societăţile moderne, prin religiile tradiţionale, dar şi prin noi forme de religiozitate. Este un drept elementar al copilului sau al tânărului de azi de a-şi cunoaşte propria sa identitate spirituală şi de a se defini pe sine în raport cu societatea şi cu cei de aproape sau de departe. În plan cultural, Religia oferă tinerilor cheia înţelegerii unor semnificaţii profunde ale patrimoniului clasic naţional sau universal. Cum poţi înţelege mesajul sculpturilor lui Brâncuşi, picturile lui Tizian, Rafael sau El Greco, Divina Comedie a lui Dante, Paradisul pierdut al lui Milton sau Fraţii Karamazov de Dostoievski fără o minimă familiarizare în şcoală cu tradiţia creştină? Cu câţiva ani în urmă, Régis Debray, părintele mediologiei, propunea, într-un raport adresat ministrului francez al Educaţiei, trecerea de la „laicitatea incompetentă“ (religiosul, prin construcţie, nu mă priveşte) la o „laicitate inteligentă“ (este de datoria noastră să-l înţelegem). Tot el observa că ceea ce este clasificat drept incultură la tinerele generaţii poate fi redefinit ca „o altă cultură“, o cultură a extinderii, în care spaţiul devine prioritar şi eclipsează timpul, imediatul surclasează durata. Altfel spus, atlasul trece înaintea Ceaslovului. Reglarea timpului, pe verticală şi pe orizontală, în educaţia tinerilor unei naţiuni este vocaţia interdisciplinară a Religiei, dată de locul pe care poate să-l ocupe în curricula şcolară, între ştiinţele umane şi ştiinţele exacte. În toate statele europene şcolile publice acordă atenţie fenomenului religios, în condiţii şi forme constituite de cadrul istoric, social şi uman specific. La noi, într-o ţară eminamente religioasă, a avea Religia în sistemul public de învăţământ reprezintă o mărturie de democraţie şi de responsabilitate socială. Ceaslovul, alături de atlas, nu poate decât să asigure continuitatea între generaţii, dar şi păstrarea deschisă a comunicării cu sacrul, ca dimensiune ontologică a comunicării interumane.