Cei patru muschetari ai artelor frumoase românești contemporane

De bună seamă actul creator este unul individual, al singularității în fața colii de hârtie, a șevaletului, a partiturii și a multor altor suporturi pe care își află transpunerea elaborarea anterioară, cea mentală. Dar călătoria operei de artă către cei cărora le este destinată, de la vehiculul ce-o poartă în lume la etalarea propriu-zisă, devine firesc împărtășire cu ceilalți, ce-s parte, actori în procesul receptării. Îndeobște, în cazul artelor frumoase și nu numai a lor, prezentarea operei de artă e una solistică. Expozițiile de autor conviețuiesc cu cele colective. În istoria artei au apărut, înnobilând peisajul artistic, și expozițiile de grup, ca să nu mai vorbim de cele în duet, de obicei pictor sau grafician cu un sculptor, într-o contrapunctare benefică. Primul exemplu faimos de expoziție de grup, unul masiv, de frondă, contestând osificatele și îngrăditoarele criterii ale juriilor ce triau lucrările Saloanelor pariziene, a fost cel al impresioniștilor. Ei purtau flamura unei noi viziuni a felului de a picta, una novatoare, chemând splendorile naturii, scăldate în lumina cu toate spectrele ei, să se regăsească în creațiile plastice. Era acesta un gest contestatar împotriva canoanelor și o pledoarie pentru afirmarea libertății de expresie, ce avea să marcheze roditor mersul artelor frumoase. Sigur, în arta universală sunt multe alte exemple asemănătoare. Le întâlnim și la noi. Cel dintâi, răsunător, propunând un nou mod de a te înfățișa publicului, a fost „Grupul celor patru”, asociere artistică formată în 1925 de un cvartet al unor creatori de altitudine, pictorii Ștefan Dimitrescu, Nicolae Tonitza, Francisc Șirato și sculptorul Oscar Han. În 1926, aceștia deschideau prima expoziție, primită cu entuziasm de public și de critică. Viziunile și realizarea erau firește diferite, dar, privite laolaltă, lucrările transmiteau valorile de care erau animați expozanții, membrii Grupului, comuniunea idealurilor creatoare. Se adăuga nu doar amiciția, de care s-a vorbit la vremea respectivă și după aceea, ci mai ales sentimentul unei împreunări stimulatoare, al unei compe­titivități prietenești, pe care o considerau esențială. N-a lipsit nici acea conotație a răspărului cu linia oficială, ce a caracterizat demersul impresionist de la sfârșitul veacului al XIX-lea. O mărturisește chiar unul dintre membrii „Grupului celor patru”, Francisc Șirato, la ani buni după dispariția acestuia. El menționa că: „... nici un juriu nu ne împiedica, manifestarea era de asemenea propice afirmării noastre: am avut libertatea de a ne verifica adevărurile sau erorile noastre pe tărâmul artei”. Confesiunea se regăsește în monografia „Șirato” a lui Petru Comarnescu, din 1944. „Grupul celor patru” s-a dizolvat în 1933 după moartea lui Ștefan Dimitrescu și a avut ultima expoziție în 1934, în care a fost expus și un „Autoportret” al marelui dispărut.

Gruparea aceasta artistică, asociere cum a mai fost numită, n-a fost numai cap de serie. A reverberat, cu consecințe bine venite, în evoluția ulterioară a artei românești. Nu s-au ivit câtă frunză și iarbă astfel de reuniri de creatori, dar au fost destul de numeroase, reprezentând o caracteristică demnă de luat în seamă, cu o contribuție importantă în mișcarea noastră plastică. Unele au avut o existență efemeră, altele dimpotrivă, destule, au reprezentat doar o modalitate de interfață cu iubitorii de artă, dar au existat nu puține care au promovat manifest direcții noi, revo­luționare adesea, viabile nu rareori, ori fără să lase defel urme. Cea mai importantă dintre grupările ultimilor decenii a fost, neîndoielnic, cea a „Prologului”. Actul său de naștere se situează în ultimele decenii ale regimului trecut, aducând laolaltă artiști foarte diferiți, cu voci distincte, înalte, dar care erau cutreierați de dorința de a scoate arta plastică din linia oficială, încorporând în discursul creator elemente, fructificate măiestru, în cheie originală, ale marii noastre tradiții și mai cu seamă ale celei religioase, transformând adeseori creațiunea în oficiere.

În acest șir se înscrie, cu sunet propriu și cu aplomb, mănunchiul de artiști ce s-a impus în viața artistică națională sub genericul de „Grupul patru plus unu”. Sunt 15 ani de când foștii colegi de la Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iași, promoția 1981, Dumitru Bostan Jr., Mihail Gavril, Niculai Moroșan și Mihail Voicu, au început să expună împreună. Fără îndoială că afinitățile colegiale au fost cele care i-au determinat să purceadă la constituirea grupării lor artistice. N-au ieșit în arenă cei patru muschetari ai artelor frumoase românești cu un program, cu un manifest artistic. Ei au fost preocupați, mai degrabă, să dea exprimare, dincolo de solidaritatea de generație, poeticii lor, proiectând imaginea de creatori în curgerea timpului prin dobândirea eului propriu, acea pecete definitorie. Povestea acestei confrerii artistice a început în 2009. Atunci Mihail Gavril, spirit generos, efervescent, cu o irepresibilă vocație a prieteniei, i-a poftit pe cei trei colegi ai săi la Antilești, în acel Macondo marquezian, dar paradis nepierdut al copilăriei și ado­lescenței sale. Acolo, aproape de Fălticeni, în ținutul poamelor de aur, cum poate l-ar fi numit marele poet Evtușenko, de l-ar fi cunoscut, a avut loc o „clacă zugrăvicească”, după vorba lui Tonitza, când s-a referit la pictarea Schitului Durău împreună cu studenții săi de la Academia de Arte Frumoase din Iași. Printre acești ucenici ai meșterului profesor s-au aflat Corneliu Baba și Călin Alupi. Nu a fost „o clacă”, ci o tabără de creație, unde celor patru și invitaților lor, confrați, foști profesori, li se cerea să dea chip, fiecare după imaginație, viziune și meșteșug, unui singur subiect, „O vară la Antilești”. Zis și făcut. Ieșit-au de sub penel, creion, minunății peste minunății, ce suiau motivul, tratat epopeic, în mit. Atunci a încolțit ideea coagulării într-un grup, dar nu închis, ci deschis spre obștea artistică. Tocmai de asta l-au botezat „Patru plus unu”, invitându-i, să expună alături de ei, în prima expoziție a Grupului, din 2009, și pe partici­panții la tabăra de la Antilești. Să-i amintim pe Traian Brădean. Angela Popa-Brădean, Ion Grigore, Ioan Neamțu. Expoziția s-a deschis întâi la Iași, la Galeria „Cupola”, în cetatea primei lor școliri artistice și locul de viețuire și creație al lui Mihail Voicu, a fost apoi vernisată la Galeria „Lascăr Vorel”, Piatra Neamț, orașul lui Dumitru Bostan Jr. Următorul popas s-a petrecut la Galeria „Apollo” în București, reședința creatoare din prezent a lui Mihail Gavril, încheierea având loc la „City Gallery”, Suceava, în fieful lui Niculai Moroșan. Lucrările invitaților anturau miezul expozițional, constituit din cei patru muschetari într-un fel de acompaniament de pian al soliștilor. Prota­goniștii nu semănau unul cu altul, poate cu excepția lui Bostan și Moroșan, peisagiști consonanți cu dulcele stil clasic, dar particularizându-se prin cromatism, primul promotor al transparențelor și al tușeurilor molatice, al doilea cu un colorism vibratil, suculent, contrapunctat de o arhitectonică compozițională în mare măsură fidelă modelului din realitate. Mihail Gavril aducea nota sa personală printr-o interpretare în manieră proprie a mediului, a zidirilor bătrâne, a motivelor iconice, tra­tându-le esențializat, apelând în colorit la dominantele pregnante de albastru pur, cărora le conferea străluciri prețioase, inspirat mai ales din arta fresacarilor Voronețului, în vreme ce Mihail Voicu, grafician rafinat, se distingea prin fantezia compozițională a unor subtile și expresive juxtapuneri de volumetrii cinetic înlănțuite, cu valențe picturale, grație supra­fețelor viu colorate, dialogând expresiv cu negrul, culoarea predilectă a grafismului.

Stau bine, fără disonanțe, unul lângă altul. Îi face afini gândirea artistică, ale cărei temelii au fost puse în timpul școlirii la Iași și cristalizată în componentele fundamentale în studiile înalte de la București, Cluj-Napoca și Iași. Acest bagaj de cunoștințe le-a îngăduit să-și găsească rostirea particularizantă, la care au ajuns râvnitor grație dorinței nedomolite de autodepășire. S-au dovedit a fi alergători de cursă lungă, sau luptători de andu­ranță, ca niște muschetari veritabili. Ne-o confirmă și această longevitate a existenței Grupului. N-au dansat numai o vară. S-au incrustat 15 ani de partitură comună, marcați în toamna, în luna noiembrie aceasta printr-o expoziție la Suceava, la Galeriile „Ion Irimescu” ale Uniunii Artiștilor Plastici. Să aibă puterea să-i înmul­țească, arătându-ne an de an parte din bogata lor recoltă și în aceste concerte ale bijuteriilor camerale.