Cei pomeniţi sunt veşnic vii
În fiecare sâmbătă din Postul Mare până la Sâmbăta lui Lazăr (ziua premergătoare Floriilor), Biserica ne îndeamnă să ne îndreptăm gândurile către cei trecuţi la cele veşnice. Chiar din preziua Lăsatului sec de carne, la Moşii de iarnă, se săvârşeşte pomenirea de obşte a morţilor şi se fac milostenii pentru sufletele moşilor şi strămoşilor noştri mutaţi la Domnul. Întrucât ştim că sufletul este nemuritor, iar adormirea este doar o trecere către viaţa cea veşnică, nu îi uităm pe cei dragi după înmormântare, ci îi pomenim şi ne rugăm Domnului pentru odihna şi iertarea păcatelor lor. Adevărata moarte este uitarea, după cum spunea Nicolae Iorga: „Oamenii nu mor cu adevărat când sunt coborâţi în mormânt, ci când sunt uitaţi de către noi, când îi îngropăm nu în pământ, ci în uitare!“
Cum cei dragi mie îşi dorm somnul de veci în cimitirul din satul bunicilor, pe Valea Slănicului din Munţii Buzăului, încerc să ajung la soroace la mormântul lor, pomenindu-i şi aprinzându-le o lumânare. Acolo biserica este la loc înalt, conform tradiţiei noastre româneşti de a zidi casă lui Dumnezeu vizibilă din întreaga aşezare, mai presus de gospodăriile localnicilor. Însuşi faptul de a merge la biserică este o jertfă adusă lui Dumnezeu, mai ales pentru populaţia îmbătrânită din satele noastre, ce păşeşte duios, treaptă cu treaptă, în zi de sărbătoare, urcând lespezile ce servesc drept scară. Pentru a ajunge la lăcaşul de cult, treci prin cimitir, mormintele fiind presărate în jurul bisericii din lemn. Este o desfătare să priveşti, de Prohod sau de Învierea Domnului, la ceas târziu de seară, lumina lină de pe mormintele dimprejurul casei Domnului. La Moşii de iarnă, încă din zorii zilei, în sat e forfotă. Sâmbătă dimineaţa vezi femeile mergând pe marginea drumului, cu târnele de împărţit şi cu aromate de tămâiat. În biserică, preotul slujeşte Sfânta Liturghie de timpuriu, iar în timpul slujbei Parastasului face pomenirea de obşte pentru cei trecuţi la Domnul. Este o tradiţie în satul bunicilor mei ce mă impresionează de fiecare dată când particip. Preotul se aşază în strană şi citeşte pomelnicele tuturor familiilor, în ordine, pe sate. La prima vedere, ar părea un act obositor, pentru unii inutil. Privind mai la adânc însă, registrul cu numele celor adormiţi va rămâne, pentru comunitate, cu valoare de document. În biserică este prezent câte un reprezentant al fiecărei familii, iar la sfârşitul citirii pomelnicului cer preotului să le adauge numele celor trecuţi la Domnul în răstimpul de la ultima pomenire de obşte. Oare câţi tineri mai cunosc numele de botez al bunicilor lor? Al străbunicilor ar fi deja prea mult. Dincolo de apelativele „Buni“, „Bubu“, „Maia“, frumoase ca alintări de copilărie, numele bunicilor sunt importante pentru vremea când nu vor mai fi printre noi. Atunci le putem fi de un real folos, pomenindu-i. Bătrânii noştri păstrau cu sfinţenie numele înaintaşilor şi le predau generaţiilor următoare cu valoare de testament. Dacă iei acel registru în care preotul îi notează pe cei adormiţi pentru veşnica lor pomenire, afli numele moşilor şi strămoşilor tăi, pe care poate nu i-ai cunoscut, dar datorită cărora exişti şi pe care, fără să-i ştii, genetic îi moşteneşti. Măcar în câteva zile din an, la „Moşi“ sau alte zile de pomenire, treburile cotidiene trec în plan secundar, oamenii îndreptându-se către întâlnirea în rugăciune cu străbunii.
În biserică, adunaţi „bob cu bob“, asemenea colivei pregătite cu evlavie, credincioşii participă la slujbă, se roagă pentru cei adormiţi şi fac milostenie pentru mângâierea sufletelor lor. După cântarea „Veşnică pomenire“, fiecare se îndreaptă către mormintele familiei, aprinzând lumânări şi aşteptând preotul să tămâieze şi să stropească cu vin. Sărutăm apoi crucea ce veghează la căpătâi şi le aprindem lumină, cinstindu-le memoria şi amintindu-ne că s-au stins „ca o lumânare din ceară curată“. Au plecat dintre noi, dar nădăjduim că vom fi împreună în Împărăţia lui Dumnezeu, acolo „unde sunt cei care nu mai sunt“.