„Cel ce îndură suferinţe din cauza bolilor trupeşti se aseamănă martirilor”

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2024 „Anul omagial al pastoraţiei şi îngrijirii bolnavilor” şi „Anul comemorativ al tuturor Sfinţilor tămăduitori fără de arginţi”. Este un moment oportun pentru toţi să privim boala şi suferinţa pe care aceasta o produce în trupul şi sufletul omului dintr-o perspectivă creştină, ca un prilej de sporire duhovnicească şi cărare ce conduce la sfinţenie. În fiecare an, Biserica noastră reuşeşte să aşeze pe agenda societăţii româneşti, prin tema Anului omagial şi Anului comemorativ, subiecte de un mare şi real interes, teme care îi preocupă şi i-au preocupat de la începuturile Bisericii pe slujitorii ei. 

Problematica bolii şi a suferinţei, care necăjesc întreg neamul omenesc, reprezintă o preocupare constantă a Bisericii. Biserica are responsabilitatea de a se ruga în primul rând pentru membrii ei, clerici şi mireni, dar şi de a folosi cele mai bune metode de pastoraţie a bolnavilor, iar aici amintesc: postul unit cu rugăciunea, Taina Sfântului Maslu, Sfintele Taine ale Pocăinţei şi Sfintei Euharistii, vizitarea şi încurajarea celor bolnavi aflaţi pe paturile de spital sau la casele lor, lecturile biblice etc.

Pentru a vedea ce este boala, trebuie mai întâi să înţelegem ce este sănătatea omului. Boala este lipsa sănătăţii, la fel cum întunericul este lipsa luminii, iar frigul este lipsa căldurii. În gândirea patristică, noţiunea de sănătate este strâns legată de natura omenească ideală, natură cu care Adam fusese înzestrat de Creator şi pe care era dator să o ducă la desăvârşire prin conlucrarea cu harul dumnezeiesc. Plecând de la momentul creaţiei, mai întâi, trebuie să ştim şi să acceptăm că boala este o consecinţă a păcatului. Şi vom vedea de ce este aşa. În Eden, Adam şi Eva aveau o viaţă îngerească - ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, ei nefiind aprinşi de dorinţe şi patimi. Nu se supuneau nevoilor firii, ci erau nestricăcioşi şi nemuritori. Sfântul Simeon Noul Teolog spunea că „Adam a fost zidit cu un trup nestricăcios, dar material şi încă nedeplin duhovnicesc”. După căderea în păcat omul s-a despărţit de Dumnezeu, iar mai apoi a ajuns să moară şi trupeşte. Astfel, o certitudine pe care nimeni nu poate să o demonteze sau să o nege este că fiecare dintre noi vom părăsi viaţa aceasta pământească mai devreme sau mai târziu. După cădere, boala şi bătrâneţea au devenit într-un fel starea „firească” a omului. Dar şi boala şi bătrâneţea şi hrănirea se încadrează în ceea ce Sfântul Grigorie de Nyssa numea hainele de piele cu care Dumnezeu i-a îmbrăcat pe protopărinţii noştri după ce aceştia au greşit.

Omul primeşte această îmbrăcăminte ca veşmânt din natură, însă înainte de cădere omul era înveşmântat în harul lui Dumnezeu, care îi călăuzea sufletul şi trupul. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nyssa preciza că „în acea primă viaţă, al cărei Ziditor a fost Însuşi Dumnezeu, n-a existat nici bătrâneţe, nici pruncie, nici suferinţă de pe urma feluritelor boli, nici oricare alta din mizeriile trupului (...), firea omului era aproape dumnezeiască. Toate aceste nenorociri au dat peste noi odată cu intrarea răutăţii” (Sf. Grigorie de Nyssa, Opere, vol. 1, colecţia Părinţi Greci ai Bisericii, Ed. Patristică „Sf. Grigorie Palama”, Tesalonic, 1979, pp. 368-370. Trad. în română de pr. prof. dr. Teodor Bodogae; Sf. Grigorie de Nyssa, „Dialogul despre suflet şi înviere”, în: Scrieri. Partea a doua, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, pp. 402-403).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii arată că îmbrăcămintea de piele nu înseamnă pur şi simplu hainele purtate de oameni pentru a se feri de condiţiile mediului înconjurător, ci reprezintă însuşirea modului de viaţă propriu dobitoacelor sau animalelor. Făcând referire la hainele de piele, Sfântul Grigorie Teologul spunea: „Iar când zic piei, înţeleg trăsăturile firii rătăcite cu care ne-am îmbrăcat după ce ne-am unit strâns cu patimile”. Potrivit Sfântului Grigorie, de hainele de piele, făcute din „nişte piei fără socoteală”, se leagă: „...zămislirea, naşterea, murdăria, alăptarea, hrănirea (...), creşterea încetul cu încetul până la maturitate, vârsta de mijloc, bătrâneţea, boala, moartea”. Aşadar, boala provine din faptul că omul şi-a întors faţa de la Dumnezeu prin neascultare. În starea originară din rai el nu cunoştea boala, suferinţa şi moartea, însă, în urma căderii, prin Adam s-au transmis şi urmaşilor săi efectele căderii care i-au afectat natura.

Cu toate acestea, din perspectivă creştină, suferinţa poate conduce la sporire duhovnicească dacă aceasta este asumată întru răbdare, trezind în om pocăinţa pentru faptele sale rele. Ceea ce era la început urmare a căderii şi plată a păcatului poate fi transformată prin credinţă în cale spre mântuire. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul arăta că Hristos Domnul prin Sfintele Sale Pătimiri cele de bunăvoie a dat sens suferinţei, transformând-o în mijloc de mergere spre viaţa dumnezeiască. Astfel, suferinţa îndurată cu smerenie, răbdare, pocăinţă şi rugăciune este un bun prilej pentru creştin de a dobândi binefaceri duhovniceşti. „La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi. Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi” (Romani 12, 12). Răbdarea nu trebuie privită ca un merit al nostru, ci ea este un dar al lui Dumnezeu pe care îl primim prin rugăciune stăruitoare.

Cel ce îndură suferinţe din cauza bolilor trupeşti se aseamănă martirilor, spunea Sfântul Macarie Egipteanul. „Că după cum martirii, fiind supuşi la chinuri şi pe toate răbdându-le - ba chiar şi moartea - s-au învrednicit de slavă şi cununi; şi cu cât mai multe şi mai mari au fost os­tenelile, cu atât mai mare slavă şi îndrăzneală la Dumnezeu au dobândit. Tot aşa se întâmplă şi cu sufletele supuse la diferite încercări, unele văzute, venite de la oameni, altele nevăzute, venite de la cugetele nebuneşti, iar altele de la boli, care aprind sufletul. Dacă pe acestea le rabdă până la sfârşit, vor dobândi aceleaşi cununi şi aceeaşi îndrăzneală ca şi martirii” (Sf. Macarie Egip­teanul, Scrieri. Omilii duhovniceşti, PSB 34, Bucureşti, 1992, p. 342).