„Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac“

Mântuitorul ne-a dezvăluit cât se poate de clar că pentru a putea vieţui cu adevărat trebuie să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Său. La momentul respectiv însă, atât ucenicii Săi, cât şi iudeii care ascultau cuvintele Sale au fost luaţi prin surprindere, neînţelegând cum este cu putinţă acest lucru. Cina cea de Taină urma să dezvăluie cum trebuie să ne împărtăşim şi în ce mod minunat a binevoit Dumnezeu să ne ofere cel mai înalt dar cu putinţă, pentru ca noi înşine să ne putem sfinţi astfel viaţa.

În Vechiul Testament au existat o serie de evenimente care au prefigurat parţial apariţia Tainei Euharistiei, printre care se regăsesc Paştele iudaic, ce cuprindea drept element central sacrificarea şi consumarea mielului, sau jertfa minunată a Prorocului Ilie, când i-a înfruntat pe prorocii falşi ce slujeau zeului Baal. Cu toate acestea, semnele au rămas complet ascunse poporului iudeu, care arată foarte clar că nu înţelegea semnificaţia lor, de vreme ce a reacţionat negativ la vestirea Mântuitorului legată de această taină. În capitolul al VI-lea al Evangheliei după Ioan regăsim o descriere completă şi deosebit de importantă a Tainei Eu­ha­ris­tiei făcută de Mântuitorul În­suşi. Este necesar, însă, să amin­tim mai întâi şi contextul în care a avut loc această ves­tire. Astfel, la începutul capitolului amintit ni se relatează să­vâr­şi­rea minunii înmulţirii celor cinci pâini şi a celor doi peşti, prin care au fost hrăniţi peste zece mii de oameni (sunt menţionaţi doar cinci mii de bărbaţi, dar ei erau însoţiţi şi de propriile fa­milii). Ca urmare a acestui miracol, mulţimea vrea să Îl înscăuneze pe Hristos ca rege, dar El Se retrage în munte şi apoi revine împreună cu ucenicii Săi în Ca­per­naum. Mulţimea vine după El, dar Iisus le atrage atenţia că L-au urmat nu pentru că au credinţă, ci „pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat“ (Ioan 6, 26). Apoi, le spune ur­mă­toarele: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pe­cet­luit Dumnezeu-Tatăl“ (Ioan 6, 27). În mod evident, Mân­tui­to­rul numeşte aici Taina Eu­ha­ris­tiei drept „mâncarea ce ră­mâ­ne spre viaţa veşnică“, arătând ast­fel că aceasta se deosebeşte de orice alt aliment te­restru, pe care îl putem consuma oricând. Taina Euharistiei de­vine astfel o lucrare a lui Hris­tos, aşa cum se menţionează la finalul rugăciunii din timpul Heruvicului: „căci Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci“. Mul­ţi­mile însă sunt perfect ne­mul­ţu­mi­te, deoarece simt că aş­tep­tă­rile le-au fost înşelate. Au sperat pentru o noapte în­trea­gă că Îl vor găsi din nou pe Iisus şi vor primi pâine fără a mai fi nevoite să muncească şi sunt de­za­mă­gi­te. Aşa că mar­şea­ză insolente şi Îi amintesc de mana primită timp de patruzeci de ani cât a rătăcit poporul Isra­el în pustie înainte de a intra în pământul Canaan. Iisus le aminteşte imediat că nu Moise este Cel care le-a oferit mana cereas­că, ci Tatăl Său, Cel ce le va da şi acum Pâi­nea cea adevărată. Observăm aici un alt element esenţial. Tatăl este Cel care ne dă Pâinea cea adevărată. Aici este şi motivul-cheie pentru care majoritatea rugăciunilor din cadrul Sfintei Liturghii se adre­sează Tatălui, şi nu Fiului.

Făgăduinţa nemuririi

Fiecare om are un suflet nemuritor, iar aici ne confruntăm cu un adevăr incontestabil. Fap­tul că îşi va petrece veşnicia în Împărăţia cerurilor sau în adâncurile iadului este o cu totul altă problemă. De aceea, atunci când Mântuitorul le vorbeşte iudeilor despre nemurire ca făgăduinţă pentru cel care se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Său, El nu afirmă indirect că persoanele care nu se împărtăşesc nu vor fi nemuritoare, ci doar că nu vor avea „viaţă“ în sufletul lor, că acesta din urmă va fi tulburat, răscolit sau indiferent. Viaţa noas­tră nu se reduce la această existenţă biologică repetitivă, care constă în respiraţie, hră­ni­re sau reproducere, ci înseamnă infinit mai mult. De aceea, Hristos le spune mulţimilor: „Pă­rinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit (s.n.). Pâinea Care Se coboară din cer este aceea din Care, dacă mă­nân­că cineva, nu moare. Eu sunt Pâinea cea vie Care S-a po­go­rât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu“ (Ioan 6, 49-51). Poporul iudeu a mâncat mană în pustie, dar asta nu l-a făcut să intre în Împărăţia cerurilor. Orice hra­nă trupească nu constituie pentru noi decât o amânare a morţii, nu o naştere spre viaţa veşnică, în timp ce Euharistia este cea care ne învie sufletul, ne pre­gă­teşte pentru veşnicia alături de Dumnezeu şi umple de pace, har şi bucurie inimile noastre. De aceea, cel ce mănâncă aşa cum se cuvine Trupul şi Sângele Dom­nului va fi veşnic viu. Spu­nem „aşa cum se cuvine“ pentru că există şi exemple negative precum cel al lui Iuda şi al corintenilor (a se vedea prima Epis­to­lă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, în special capitolul al XI-lea, versetele de la 20 la 34). Iudeii nu au înţeles me­sajul Domnului şi s-au revoltat. De aceea, El a simţit nevoia să mai adauge câteva cuvinte care să lămurească mai bine ce dorea să le transmită.

„Cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine“

Hristos a decis, văzând mirarea iudeilor, să le explice mai amplu ce însemna această îm­păr­tăşire cu Trupul şi Sângele Său: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este adevărată mâncare, iar sân­gele Meu, adevărată bău­tu­ră. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în­tru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aceasta este Pâinea Care S-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mă­nân­că această Pâine va trăi în veac“ (Ioan 6, 53-58). Pentru noi creştinii de astăzi, înţelesul cuvintelor de aici este unul cât se poate de clar. Taina Euharistiei ne uneşte cu Hristos într-un mod existenţial. Sufletul nostru capătă căldura Vieţii, rădăcinile păcatelor sunt extirpate, iar viaţa noastră este înveşnicită. Cu toate acestea, la vremea res­pectivă, efectul imediat al acestor cuvinte a fost că majoritatea iudeilor care Îl urmau s-au îndepărtat de la El şi nu au mai dorit să Îl asculte. Cuvintele Sale li se păreau absurde, lipsite de sens, poate chiar macabre. Doar cei doisprezece Apostoli, printre care şi Iuda, cel care urma să-L vândă, au ales să rămână alături de El, însoţiţi poate şi de femeile care au fost alături de Hristos chiar şi la răs­tig­nirea Sa. Aşadar, s-a confirmat încă o dată că, deşi che­ma­rea a fost adresată multora, a­leşii au rămas în continuare pu­ţini. Petru şi cei împreună cu el nu s-au dezis de Hristos, chiar dacă nu au înţeles pe moment aproape nimic din ce dorea El să spună. Au aşteptat să vină acea clipă potrivită, iar momentul nu era deloc departe, deoarece, cu ocazia următoarei sărbători pascale, mielul iudaic urma să devină un simplu simbol, în timp ce Taina Euharistiei era să­vârşită pentru prima dată de Însuşi Hristos.