Cel ce se smerește pe sine se va înălța
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XXVII, 5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 216
„Venind harul îi învață să nu țină (în mare) cinste sufletul lor, (să nu creadă despre ei) că au progresat, ci să se considere în mod firesc de disprețuit. (Așa se face că), pe când sunt (plini) de cinste înaintea lui Dumnezeu, sunt (de disprețuit) înaintea (ochilor) lor; pe când progresează (în virtute) și în cunoașterea lui Dumnezeu, (se arată) ca și când n-ar ști nimic; pe când sunt bogați înaintea lui Dumnezeu, (sunt săraci) înaintea (ochilor) lor. Pentru că dacă Hristos, luând chip de rob (Filipeni 2, 7), a învins pe diavol prin smerenie; șarpele, la început, prin îngâmfare și mândrie a nimicit pe Adam. Același șarpe, ascunzându-se acum înlăuntrul inimilor, surpă și pierde neamul creștinilor prin mândrie.”
Sfântul Clement Romanul, Epistola către corinteni (I), cap. XLVIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, p. 71
„Să fie cineva credincios, să fie puternic în a-și spune știința, să fie înțelept în deosebirea cuvintelor, să fie curat în fapte; dar cu mult mai mult se cuvine să fie smerit cu cât pare a fi mai mare!”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Noua, Introducere, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 793
„(...) să cugetăm, iubiților, cele smerite și să socotim că frații au dreptul la cele mai mari daruri ale noastre, oricât am fi noi de buni.”