Cel nemulţumitor este necurat

Data: 12 Mai 2009

Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu. (II Timotei 3, 1-4)

Dacă se necăjeşte cineva astăzi de existenţa ereticilor, să se gândească la faptul că, dintru început, s-au petrecut din acestea, diavolul pururea furişând minciuna în locul adevărului. Dumnezeu, dintru început, a făgăduit cele bune, dar a venit şi diavolul cu făgăduinţe. Dumnezeu a sădit paradisul, dar diavolul a amăgit-o pe Eva, zicând: „Veţi fi ca Dumnezeu“ (Facere 3, 5). Fiindcă nu dovedea nimic prin fapte, el făgăduieşte cele mari prin cuvinte, căci astfel sunt înşelătorii. După aceasta, au fost Cain şi Abel, apoi fiii lui Set şi fetele oamenilor, Ham şi Iafet, Avraam şi Faraon, Iacov şi Isav; şi aşa se continuă până la cei de pe urmă: Moise şi magii, proorocii şi pseudoproorocii, apostolii şi pseudoapostolii, Hristos şi Antihrist. Deci, şi mai înainte, şi după aceea, aceleaşi au fost. Atunci au fost Theudas, atunci Simon, atunci şi apostolii, precum şi cei de pe lângă Ermoghen şi Fighel. Deci, nu a fost timp când diavolul să nu fi furişat minciuna în locul adevărului. Prin urmare, să nu ne necăjim pentru aceasta, căci, dintru început, s-a petrecut aşa. De aceea zicea apostolul: „Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste“. Aşadar, cel nemulţumitor este necurat, şi cu drept cuvânt, căci cel nemulţumitor faţă de binefăcătorul său cum va putea fi recunoscător către alţii? Cel nemulţumitor este fără de dragoste, el este neprimitor de pace. „Clevetitori“, zice, adică grăitori de rău, căci cei ce nu văd la ei nimic bun, având oarecum ca o mângâiere pentru sine de a defăima bunul nume al altora, fac prin aceasta mii de păcate. „Neînfrânaţi“ şi cu limba, şi cu pântecele, şi cu toate celelalte. „Cruzi“, de unde vine apoi lipsa de omenie, când cineva este iubitor de argint, când este iubitor de sine, când este nemulţumitor, când este neînfrânat. „Neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi.“ „Vânzători“ ai prieteniei, „necuviincioşi“, adică fără nici o statornicie în caracter. „Îngâmfaţi“, adică plini de prostie. „Iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei.“ Şi în Epistola către Romani, scriind, zice: „Având în lege dreptarul cunoştinţei şi al adevărului“ (Romani 2, 20). Acolo spune lăudându-i, iar aici arată păcatul acesta mai rău decât toate păcatele. De ce? Pentru că nu în acelaşi sens a luat întotdeauna acelaşi cuvânt exprimat. Că, după cum de multe ori el ia expresia „icoană“ sau „chip“ în sens de asemănare sau potrivire, tot aşa de multe ori o ia cu privire la ceva neînsufleţit, la ceva de nimic, precum chiar el, de pildă, scriind, zice: „Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu“ (I Corinteni 11, 7), iar proorocul zice: „Deşi ca o umbră trece omul“ (Psalmi 38, 9). Tot asemenea, şi în închipuirea ştiinţei de care vorbeşte în Epistola către Romani, că adică este numit un tip, o icoană acea învăţătură, este numai prototipul sau arhetipul evlaviei, iar aici arată că este neînsufleţit şi mort, învederând numai forma, numai chipul şi numai aparenţa. Aşadar, este numai o formă sau, mai bine zis, e numai un schelet fără putere, credinţă fără fapte. Şi cu drept cuvânt, căci, precum un trup frumos şi bine format, când nu are în el putere, ci doar seamănă exact cu cele zugrăvite, este mort, tot asemenea şi o credinţă dreaptă fără fapte. Să ne închipuim, de pildă, un iubitor de arginţi, vânzător, obraznic şi care se crede drept. Care-i va fi folosul, dacă n-are nimic cu sine din cele cuvenite creştinilor? Când nu face nimic din acelea care îi caracterizează pe creştini, când îi întrece pe elini în neevlavie, când este spre vătămarea celor ce-l însoţesc, când este spre blasfemia lui Dumnezeu, când prin faptele sale defăimă credinţa? „Depărtează-te, zice, şi de aceştia.“ Dar dacă dintre aceştia vor fi în zilele cele de apoi, cum de îi zice lui atunci: „Depărtează-te şi de aceştia“? (Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon)