Cele patru vânturi ale cerului

„Văzut-am în vedenia mea din timpul nopții cum cele patru vânturi ale cerului au sfredelit marea cea necuprinsă” (Daniel 7, 2). „Cele patru vânturi ale cerului” din vedenia de noapte a Sfântului proroc Daniel din Babilon, „care au sfredelit marea cea necuprinsă” a Revelației dumnezeiești și a teologiei existenței și istoriei omenești, se regăsesc şi în viziunea Sfântului proroc Zaharia despre cele patru care contemplate, ieşind dintre cei doi munţi de aramă (Zaharia 6, 1).

„Şi mi-am luat îndemnul şi am zis către îngerul care grăia cu mine: «Ce sunt acestea, domnul meu?» Atunci mi-a răspuns îngerul şi mi-a zis: «Acestea sunt cele patru vânturi ale cerului, care ies după ce s-au înfăţişat înaintea Stăpânului a tot pământul»” (Zaharia 6, 4-5). Cei doi munţi de aramă ar putea fi cele două Testamente ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, după cum cele patru vânturi ale cerului, atât din vedenia Sfântului proroc Daniel, cât și din vedenia Sfântului proroc Zaharia ar putea simboliza cele patru Sfinte și dumnezeiești Evanghelii ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos, de la Matei, Marcu, Luca şi Ioan, care „au sfredelit”, au mişcat şi au limpezit „marea cea necuprinsă” a acestei vieţi, a acestei lumi şi a acestei existenţe, prin Biserică și creștinism.

Vântul care suflă şi usucă pământul

Vânt a suflat pe pământ după potop (Facere 8, 1), vânt a suflat în revelația din gura peșterii de la Horeb (III Regi 19, 11); de aceea se întreabă înțeleptul Solomon: „Cine a adunat vântul în pumnii lui?” (Pilde 30, 4) și „Care este calea vântului” (Ecclesiast 11, 5). Un „vânt năpraznic” s-a pornit pe mare asupra corabiei cu care fugea de Dumnezeu spre Tarsis și în care dormea prorocul trimis la Ninive (Iona 1, 4); iar în Evanghelie Mântuitorul Iisus Hristos vorbește despre „trestie clătinată de vânt” în pustie (Matei 11, 7), referindu-se la Sfântul Ioan Botezătorul. În Apocalipsa Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan avem viziunea celor patru îngeri „stând la cele patru unghiuri ale pământului (și) ținând cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici peste mare, nici peste vreun copac” (Apocalipsă 7, 1). „Cele patru vânturi ale pământului” care vor sufla la o nouă plinire a vremurilor sunt „umbra celor patru vânturi ale cerului”, dacă și atunci când oamenii sau locuitorii pământului nu vor mai lua aminte la mesajul Sfintelor și dumnezeieștilor Evanghelii ale „celor patru vânturi ale cerului”, lepădând, refuzând și încălcând mesajul dumnezeiesc al acestora, așa cum a făcut regele necredincios Ioiachim cu cartea Sfântului proroc Ieremia, cu puțină vreme mai înainte de robia babiloniană: „În vremea aceea, în luna a noua, regele ședea în palatul de iarnă și înaintea lui ardea o tavă cu jăratec. După ce a citit Iehudi trei sau patru coloane, regele a tăiat cu cuțitașul secretarului cartea și a aruncat-o în focul de pe tavă, nimicind-o toată” (Ieremia 36, 22-23). Pe „tava de jăratec” a stăpânitorului lumii acesteia (Ioan 14, 30) se ard mereu Scripturile creștine!

„Vântul de răsărit” pălește și usucă cele șapte spice goale din visul lui Faraon tâlcuit de către dreptul Iosif (Facere 41, 6); iar „vântul puternic de la răsărit”, suflând toată noaptea, desparte Marea Roșie pe vremea lui Moise (Exod 14, 21); în timp ce „un vânt puternic stârnit dinspre pustiu” (Iov 1, 19), prăbușește casa peste cei zece fii ai lui Iov. Vântul pornit de două ori pe Marea Galileii l-a potolit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care „a certat vântul și marea și s-a făcut o liniște mare” (Marcu 4, 39; Luca 8, 24); tot El îngăduind ca, vreme de patrusprezece zile, „vântul dinspre miazănoapte-răsărit”, numit Euroclidon, să sufle pe Mediterana, învăluind în furtună cumplită corabia în care se afla Sfântul și dumnezeiescul Apostol Pavel, împreună cu cei 276 de inși (Faptele Apostolilor 27, 37), corabie ce avea să naufragieze în insula Malta (Faptele Apostolilor 28, 1).

Cele patru vânturi revin în revelația câmpului plin cu oase omenești din cartea Sfântului proroc Iezechiel: „Așa grăiește Domnul Dumnezeu: Duhule, ­vino din cele patru vânturi și suflă peste morții aceștia ca să învieze!” (Iezechiel 37, 9) la Pogorârea Duhului Sfânt și la Învierea morților cea de Apoi. „Cele patru vânturi ale cerului” care „sfredelesc” marea cea necuprinsă a Revelației dumnezeiești a Vechiului Testament ar putea fi: Cărțile lui Moise; Cărțile istorice; Cărțile de înțelepciune și Cărțile profetice. Prin fiecare din aceste grupuri inspirate de cărți biblice adie suflarea Duhului Sfânt sau „Vântul cel ceresc”, după cuvintele Mântuitorului: „Vântul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce” (Ioan 3, 8) - vine din Cartea Facerii și se duce, „prin legea lui Moise, prin proroci și prin Psalmi” (Luca 24, 44), înspre Cărțile Macabeilor și Rugăciunea de pocăință a regelui Manase, cu care se încheie Vechiul Testament.

„Cele patru vânturi ale cerului” care au „sfredelit” marea cea necuprinsă a Revelației dumne­zeiești a Noului Testament sunt: Sfintele și dumne­zeieștile Evanghelii de la Matei, Marcu, Luca și Ioan; Cartea Faptele Apostolilor; Epistolele Sfântului Apostol Pavel dimpreună cu cele Sobor­nicești și Sfânta și dumnezeiasca Carte a Apocalipsei. Aceste „patru vânturi ale cerului”, inspirate și insuflate de „Vântul care suflă unde voiește” vin dinspre „Cartea neamului lui Iisus Hristos” (Matei 1, 1) și se duc, prin Sfinții Apostoli și Evangheliști Matei, Marcu, Luca, Ioan, Pavel, Iacob, Petru și Iuda, înspre „cartea pecetluită cu cele șapte peceți din Mâna dreaptă a Celui ce șade pe tron” ­(Apocalipsă 5, 1) și spre „Cartea Vieții” (Apocalipsă 17, 8; 20, 12), ce se va deschide la Înfricoșă­toarea Judecată de Apoi. „Iar cine n-a fost aflat scris în Cartea Vieții a fost aruncat în iezerul de foc” (Apocalipsă 20, 15).

Teologhisind, am putea spune că scopul vieții noastre creștine este acela de a fi scriși și înscriși pe veci „în Cartea Vieții Mielului celui înjunghiat” (Apocalipsă 13, 8) pe Crucea Golgotei, „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”, deoarece în cetatea sfântă a Noului Ierusalim ce se va pogorî din cer de la Dumnezeu „nu va intra nimic pângărit, și nimeni care s-a dedat cu spurcăciunea și cu minciuna, ci numai cei scriși în Cartea Vieții Mielului” (Apocalipsă 21, 27).

Patru perioade patristice

Mergând mai departe pe firul gândului, am putea spune de asemenea că „cele patru vânturi ale cerului” „sfredelesc”, conform viziunii Sfântului proroc Daniel, și marea cea necuprinsă a istoriei și a vieții Bisericii lui Hristos, de la Cincizecime și până la Parusie. În viața și Teologia Bisericii lui Hristos de după Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul identificăm „cele patru vânturi ale cerului” posibile ca fiind: Perioada întâia Patristică; Perioada a doua Patristică; Perioada a treia Patristică și Perioada și Teologia Postpatristică, cu extindere până în vremea noastră prin Teologia Neopatristică. „Cele patru vânturi ale cerului” au suflat și „sfredelit” viața și teologia Părin­ților Apostolici, a Apolo­geților și a scriitorilor de limbă greacă, latină și siriacă; urmând mai apoi Perioada Marilor Părinți din vremea Sfintelor Sinoade Ecumenice, până la Sfântul Ioan Damaschin în Răsărit și la Sfântul Isidor de Sevilia, în Apus. În această vreme, „cele patru vânturi ale cerului” au suflat prin Teologia Marilor Sfinți Părinți capadocieni, alexandrini, antiohieni, sirieni și latini, culminând cu Sfântul Grigorie Teologul și cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, iar în cea de-a treia Perioadă Patristică, prin Sfinții Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog și Sfântul Grigorie Palama.

„Adierea blândă și liniștită”, în care este Domnul (III Regi 19, 12) a „celor patru vânturi ale cerului” (Daniel 7, 2; Zaharia 6, 5) să străbată viața, mintea, inima și sufletul nostru de teologi, ierarhi, preoți, monahi și creștini ortodocși, în mijlocul furtunii de „Euroclidon” în care se află lumea în care trăim în aceste vremuri, precum în „Epistola către Diognet”, având deplină încre­dințare că doar atunci când „Iona” cel vinovat prin neascultare și fugă de la fața lui Dumnezeu și descoperit prin sorți va răspunde: „Luați-mă și mă aruncați în mare, și ea se va potoli, căci știu bine că din pricina mea s-a pornit peste voi această furtună” (Iona 1, 7 și 12), marea vremurilor noastre se va potoli, aruncând din corabia sufletului fiecăruia dintre noi, prin pocăință, smerenie și umilință, vinovăția păcatului de orice fel, în Marea Iertării, Îndurării și Milostivirii lui Dumnezeu. „Și-l ridicară pe Iona și-l aruncară în mare, și s-a potolit urgia ei. Și oamenii s-au temut cu teamă mare de Domnul și au adus jertfă lui Dumnezeu și I-au făcut Lui făgăduințe” (Iona 1, 15-16).

Despre jertfa posibil liturgică adusă de către anonimii corăbieri păgâni și împreună călători cu Iona, executori ai Justiției Divine asupra celui care fugea de la Fața Domnului și rolul lor indirect în ceea ce privește pocăința ninivitenilor (de astăzi), am putea teologhisi, medita și scrie, cu alt prilej, ajutați de „cele patru vânturi ale cerului”.