Celui plecat din viaţă

S-a stins, în împrejurări cumplite şi tragice, o voce inegalabilă, ce s-a asociat cu trezirea conştiinţei naţionale româneşti în ultimele trei decenii; fapta poetului Grigore Vieru rămâne, dar nu-i vom mai putea auzi glasul, blând şi înfiorat de emoţie, sau cutremurat de indignare şi, adesea, tulburat de mânia dreaptă a unui adevărat tribun…

S-ar părea că despre un om care a murit nu ne rămân decât amintirile, ce se pot şterge, încet, încet. Dar ştim că nu se va întâmpla aşa cu Grigore Vieru; el ne rămâne în memoria afectivă prin simplitatea-i omenească, prin deschiderea sufletească a moldoveanului ce te privea cu încredere, gata să te înţeleagă, ca să-l doară ca şi pe tine. Şi ne mai rămâne şi într-o memorie a cuvintelor ce prind sunet: cuvinte simple, dar grele de semnificaţii din versurile în care evocă pământul, iarba şi pomii, izvorul, casa copilăriei, din versurile de închinare pentru mamă, pentru cer şi stele, pentru limba română. Tot aşa cum mai întâlnim, frecvent, meditaţii, senine, asupra morţii… Să ne aducem aminte câteva din aceste cuvinte şi, dacă ne oprim asupra versurilor despre casă, ne vom da seama că pentru Vieru aceasta nu este un oarecare adăpost neînsufleţit, ci este o fiinţă incomparabilă, prezentă în diferite ipostaze, din diferite momente ale convieţuirii cu spaţiul familiar. Începem cu evocarea senină a copilului din preajma mamei, „La alba-ne căsuţă/ Curată ca un ou/ Eu aşteptam să vină/ Duminica din nou“; dar, cu timpul, imaginile se întunecă, atunci când apare înstrăinarea, regretul că şi-a părăsit „casa de humă“, care tace „cu văz tulbur şi durut“, o „Casă văduvă şi tristă/ De pe margine de Prut“. În sfârşit, cu putere, prinde glas protestul zadarnic faţă de inevitabilele urmări ale slăbiciunii omeneşti, dar perfect îndreptăţit sentimental, când poetul decretează: „Casa părintescă nu se vinde“. Căci, o dată cu înstrăinarea „pragului părintesc“, dispare şi fereastra de la care ne-a privit mama aşteptându-ne; încuiată cu „noile lăcate“, această casă, „care te-a-ncălzit“, ne va privi, prin „ferestrele noi“, ca pe nişte străini! Ne-am despărţit de mamă, dar ea este în toate: „Uşoară, mamă, uşoară/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ./ În priviri c-un fel de teamă/ Fericită totuşi eşti/ Iarba ştie cum te cheamă/ Steaua ştie ce gândeşti“. Iar poetul îi întoarce cântecul de leagăn: „Dormi, măicuţa mea albită,/ Dormi, măicuţa mea iubită“, într-un somn pe care îl ştie şi în care sufletele se vor regăsi: „Mă pregătesc de flori şi iarbă“. Iar sfârşitul („Vom pleca şi noi cândva din viaţă“) este de molcomă contopire cu natura: „Şi să dormi apoi/ Într-un pământ, în cari pe faţă/ Seminţe dulci îţi vor umbla“. Numai dacă ne-am îndepărtat sufletul de tot ce înseamnă astfel de trăiri, dacă în viaţă ne-am rătăcit, înstrăinându-ne de tot ce ne-a adus cândva bucuria căldurii familiei şi aproapelui, de tot ce ne-a legănat speranţa aşteptării minunilor ce ne puteau înfrumuseţa existenţa, omul Grigore Vieru şi poezia lui candidă, dar şi încărcată de durere, senină, dar şi mistuită de trăirile unui suflet sensibil, s-ar putea, spre propria-ne uscăciune sufletească, să se îndepărteze de noi. Ca atâţia alţii din aceeaşi generaţie, şi eu mi-am putut vedea chipul în oglinda izvorului poeziei sale, cu mult înainte de a ne fi întâlnit, în iunie 1990, la o casă a scriitorilor moldoveni din Codrii Orheiului. Dar mai ales de atunci am rămas cu suferinţa trăirilor poetului şi i-am îndemnat şi îi îndemn pe cei apropiaţi să rămână, întru Vieru, alături de sufletul mamei lor, al pământului şi al apelor locului în care s-au născut. Şi, pe tinerii mei prieteni basarabeni, să se pătrundă de vraja limbii în care „durerea poţi s-o mângâi, iar bucuria s-o preschimbi în cânt“.