Centrul social „Sfântul Stelian” din Podgoria
Zbaterea pentru supraviețuire a unei comunități rurale cu rădăcini istorice milenare, strivită sub tăvălugul secularizator al vremurilor, a căpătat în satul Podgoria, comuna Tătaru, județul Prahova, chipul unei veritabile jertfe creștine. Aici, un centru social înființat de preotul satului, în parteneriat cu școala și primăria, aduce primele semne vitale „de ieșire din comă” a restrânsei comunități și redă speranța că satul muribund mai are o șansă de a trăi.
Cine și-ar fi imaginat că Podgoria, satul prahovean din Protoieria Urlați, Arhiepiscopia Bucureștilor, renumit pentru strugurii lui de masă conservați după o metodă tradițională, unică în România, comercializați până vara în toate piețele țării, este astăzi în pragul dipariției din cauza sărăciei și a depopulării? Cine ar putea crede că o istorie locală milenară (probată de toporul de bronz din perioada 1700-1600 î.Hr. descoperit la Tătaru, de un tipar de turnat pandantive sau de evenimente și documente vechi) este pe punctul de a se aneantiza în numai câțiva ani de viață „modernă”? Și totuși, așa este. O dureroasă realitate căreia i se opune jertfelnic Biserica printr-un proiect pe cât de simplu, pe atât de valoros și prețuit de comunitate: Centrul social „Sfântul Stelian” al Parohiei Podgoria.
Integrare și continuitate
Acest proiect, aparent modest, dezvoltat de părintele paroh Gabriel-Adrian Enescu, salvează deopotrivă copiii asistați în centru, pe mamele lor, școala, tradițiile și cultura comunei, cărora le conferă nu numai o notă de stabilitate, permanentizare, promovare, ci și speranță pentru viitor.
Centrul a luat naștere în 2012, în cadrul unui parteneriat derulat cu școala din comună, cu primăria și cu mamele unor copii asistați, prin care se încearcă repunerea lor în statutul firesc de ființe responsabile față de Dumnezeu, față de copiii cărora le-au dat naștere. Mai întâi, centrul a funcționat în dispensarul din sat, de unde s-a mutat în clădirea unei foste școli primare închise în 2004 din lipsă de elevi.
„Am pornit la drum în acest proiect fără mijloacele materiale necesare. Primăria ne-a asigurat spațiul de cazare, ne plătește curentul electric și ne-a concesionat un teren care este cultivat de mamele acestor copii. În rest, lucrările de reparații, ceea ce am adăugat după aceea, mobilier și toate celelalte au fost suportate de noi din sponsorizări și donații”, ne spune părintele paroh Gabriel-Adrian Enescu.
Proiectul a apărut din nevoia de a face bine celor aflați în suferință și de a salva de la pieire comunitatea. „Copiii din centrul nostru provin din zonă, din medii familiale cu existență materială precară sau cu acute stări de violență domestică. Identificându-le situația, am găsit această soluție prin care să-i putem integra în comunitate, în societate, și să creștem populația școlară și a localității”, ne-a mai spus părintele paroh.
Centrul redă speranța
În acest sens, părintele împreună cu cei 11 copii de care răspunde și cu ceilalți elevi din cadrul Școlii Gimnaziale „Profesor Eugeniu Corbu” din satul Podgoria desfășoară o sumedenie de activități, precum „Tradiție și cultură în satele din comuna Tătaru”, `Să ne cunoaștem mai bine”, „Colinde, colinde, e vremea colindelor”, acțiuni de voluntariat, excursii spirituale și de documentare la diferite obiective din județ etc., prin care reușește, în primul rând, să omogenizeze comunitatea, să-i conserve tradițiile, să o promoveze și să atragă sponsori și donatori pentru susținerea proiectului în care este implicat.
„Slujind în această formă semenilor, trăiesc și eu un sentiment de împlinire pastorală. Și chiar dacă uneori întâmpin dificultăți, caut să le rezolv în această parohie rurală, ermetică, de aproximativ 190 de familii, majoritatea dintre ele constituite din pensionari sau persoane văduve, în care slujesc din anul 1998. La Podgoria, populația școlară este în scădere. Pe fondul acestei realități, am venit cu proiectul menționat, care #a prins$. Sperăm să-l dezvoltăm, să nu mai ajungem ca unele clase să mai funcționeze simultan. Centrul nostru, pe lângă dormitoare, posedă o bucătărie cu tot ceea ce este necesar, o cameră de zi, una de baie, încălzire centrală, apă curentă. Iar mamele sunt incluse într-un proiect de consiliere psihologică și sunt implicate, pe lângă programul zilnic pe care îl derulează aici, în unele activități sociale ale comunității, cum ar fi îngrijirea persoanelor în vârstă din sat.
Școala, principalul beneficiar
Despre importanța proiectului ne-a vorbit și doamna primar Iuliana Mareș, care ne-a declarat următoarele: „Din cauza sărăciei și a depopulării, efectivele școlare au scăzut. Ideea realizării acestui parteneriat cu Biserica încearcă să salveze cât se mai poate salva. Vom continua să-l sprijinim pe părintele Enescu, căutând să nu lăsăm să dispară localitatea”. La rându-i, doamna profesoară Ana Mihăilă, directorul școlii din Podgoria, în care învață 97 de copii din cele trei sate ale comunei, ne-a spus că proiectul părintelui Enescu a venit în primul rând în sprijinul școlii. „Eu consider că noi suntem principalii beneficiari ai acestui proiect. Actuala Lege a educație impune ca în fiecare clasă să existe 12 copii. Noi nu atingeam acest prag. Dar, datorită Bisericii, am reușit să mărim efectivele la ciclul gimnazial, unde erau probleme, evitând astfel crearea simultanului, în urma căruia aveau de suferit elevii, în primul rând. De când derulăm acest proiect, vedem o îmbunătățire a stării sufletești a tuturor copiilor noștri. Colaborăm permanent cu părintele, comunicăm în așa fel încât treburile să meargă bine. Avem, deci, o legătură foarte strânsă cu Biserica. De 15 ani de când predau în acest sat, am găsit aici ceea ce mi-a plăcut și m-a determinat să rămân: respectul față de preot și față de cadrul didactic. Un respect care vine din timp, impus prin tradiție și prin numeroasele manifestări ale satului, în care Biserica joacă un rol pozitiv, necesar în viața lui comunitară. Iar preotul nostru este o prezență vie și foarte activă”.
Un sat care este pe cale a fi salvat de la dispariție de un proiect al Bisericii își îmbracă prezentul în armura dăinuirii. Pentru că, așa cum spunea părintele Arsenie Papacioc, „civilizaţia cucereşte, Biserica sfinţeşte”, acolo unde modernitatea „civilizatoare”, în formele ei cele mai înstrăinate și distructive, anulează istoria, viața însăși, se așază Biserica și zidește veșnicia.