Cerinţa Naşterii Domnului

Credincioşii ortodocşi încep pregătirea duhovnicească pentru Naşterea Domnului. Postul Crăciunului este unul luminos, întrucât în Postul Naşterii Domnului, care ţine 40 de zile, sunt numai pomeniri ale bucuriei, ale nădejdii de bucurie. Ca orice post, în primul rând el trebuie să reprezinte o abţinere de la toate lucrurile rele, care ne îndepărtează de Dumnezeu şi de oameni. Însă, odată cu gândurile noastre, în post ne angajăm şi la o disciplină în ceea ce priveşte hrana. Ne folosim numai de hrana vegetală şi, în zilele hotărâte pentru dezlegare, folosim peşte şi untdelemn. Astfel, din punctul de vedere al alimentaţiei, Postul Crăciunului este mai uşor faţă de cel al Paştelui, având multe dezlegări la peşte, ulei şi vin.

Postul Crăciunului aminteşte de postul îndelungat al patriarhilor şi drepţilor din Vechiul Testament, în aşteptarea venirii lui Mesia - Izbăvitorul. După unii tâlcuitori ai cultului ortodox, prin durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte şi de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aştepta să primească cuvintele lui Dumnezeu, Decalogul (cele 10 porunci), scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii. Tot aşa se cuvine să aştepte creştinii, pentru a putea întâmpina prin ajunare Cuvântul lui Dumnezeu născut din Fecioara Maria. „Este un post luminos, întrucât ne pregătim pentru o bucurie. În Postul Crăciunului sunt numai pomeniri ale bucuriei, ale nădejdii de bucurie. Ne gândim la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ne gândim la Maica Preacurată, ne gândim la Dreptul Iosif, ales de Dumnezeu pentru a fi ocrotitor al Domnului Hristos, ne gândim la bunătatea lui Dumnezeu, ne gândim la iubirea lui Dumnezeu-Tatăl, care L-a trimis pe Fiul său în lume, ne gândim la iubirea Fiului lui Dumnezeu, care, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, s-a întrupat din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut Om. Postul are doar rostul să ne pună cu mai multă grijă în atenţie evenimentele pe care le aşteptăm”, explica vrednicul de pomenire arhimandritul Teofil Părăian, de la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov.

Ca orice post, în primul rând el trebuie să reprezinte o abţinere de la lucrurile rele care ne îndepărtează de Dumnezeu şi de oameni. Postul e un act liber consimţit, reglementat de disciplina religioasă pentru a întâmpina un eveniment important în istoria mântuirii. Acum, creştinii trebuie să se spovedească şi să se împărtăşească pentru a se pregăti sufleteşte pentru primirea, în ieslea sufletului, a Pruncului întrupat.

Un post mai uşor, dezlegări la peşte

Însă, odată cu gândurile noastre, în post ne angajăm şi la o disciplină în ceea ce priveşte hrana, pentru că aşa este rânduiala Bisericii noastre. Ne folosim numai de hrana vegetală şi, în zilele hotărâte pentru dezlegare, folosim peşte şi untdelemn.

Astfel, din punctul de vedere al alimentaţiei, Postul Crăciunului este mai uşor faţă de cel al Paştelui, având multe dezlegări la peşte, ulei şi vin. Este dezlegare la peşte şi preparate din peşte, precum şi la vin, untdelemn în toate zilele de sâmbătă şi duminică, cuprinse în perioada 21 noiembrie-16 decembrie, inclusiv. Zilele cu dezlegare sunt marcate, de regulă, în Calendarul creştin/ortodox fie prin menţiunea dezlegare la peşte, fie prin simbolul unui peştişor.

Potrivit părintelui Ene Branişte („Liturgica generală”), acest post este de asprime mijlocie, asemănător celui al Sfinţilor Apostoli. După rânduiala din pravile, în timpul acestui post, în mănăstiri se ajunează lunea, miercurea şi vinerea până în ceasul al IX-lea (aproximativ orele 15:00-16:00), când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte, fără untdelemn; marţea şi joia se mănâncă plante fierte, drese cu untdelemn, şi se bea vin, iar sâmbăta şi duminica se îngăduie şi peşte (cu excepţia perioadei dintre 20 şi 25 decembrie, când postul devine mai aspru). Dacă lunea, marţea sau joia cade prăznuirea vreunui sfânt cu doxologie mare, se dezleagă la peşte, iar miercurea şi vinerea, la vin şi untdelemn, dar se mănâncă numai o dată pe zi. Tot aşa, dacă miercuri sau vineri se întâmplă să cadă sărbătorirea unui sfânt cu Priveghere (5, 6, 9, 12 şi 13 decembrie) sau hramul bisericii, atunci se dezleagă la untdelemn, peşte şi vin.

Rânduieli liturgice speciale

În perioada Postului Crăciunului apar modificări în programul liturgic. Începând cu data de 21 noiembrie, se introduc în cadrul slujbei Utreniei Catavasiile Naşterii Domnului, care se cântă până în data de 30 decembrie inclusiv. La Ceasuri şi Pavecerniţă stihirile şi troparele nu se cântă, ci se citesc. Dacă Ajunul Crăciunului cade sâmbăta sau duminica, slujba Ceasurilor Împărăteşti se mută în vinerea de dinainte, această zi devenind aliturgică. De asemenea, dacă Ajunul Crăciunului cade într-una din zilele din cursul săptămânii (de luni până vineri), se va oficia în această zi Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, urmând ca în ziua praznicului să se săvârşească Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. Dacă ajunul va fi sâmbăta sau duminica, în ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în ziua Crăciunului - Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia.

Postul Crăciunului este ţinut şi în Biserica Romano-Catolică, unde este numit „Jejunium Adventus Domini” (Postul venirii Domnului), dar care durează doar trei săptămâni.

Marea sărbătoare

În ultima zi a Postului Crăciunului (24 decembrie), numită Ajunul Crăciunului, credincioşii îl aşteaptă pe preot ca să le aducă vestea Naşterii Mântuitorului. Ei îşi primenesc casele, pregătesc bucate pentru cel mai important musafir, preotul, în ziua de Ajun, în felul acesta cinstind marea sărbătoare care are să vină. „Ziua de Ajun este o zi de post mai aspru decât în celelalte zile. Se ajunează până la ceasul al IX-lea, când se obişnuieşte să se mănânce, în unele părţi, grâu fiert amestecat cu fructe şi miere, în amintirea postului lui Daniel şi al celor trei tineri din Babilon. În unele zone se ajunează până la răsăritul luceafărului de seară, care ne aminteşte de steaua ce a vestit magilor naşterea Mântuitorului. Această ajunare aminteşte, de asemenea, de postul ţinut odinioară de catehumenii care, în seara acestei zile, primeau Botezul creştin şi apoi prima împărtăşire la Liturghia săvârşită atunci în acest scop. („Liturgica generală”, pr. prof. dr. Ene Branişte, EIMBOR, 1985)

Tot din ziua de Ajun, încep colindele, cântările prin care glasurile cristaline ale copiilor vestesc marea bucurie a Întrupării Domnului. În fiecare an, mergând din casă în casă, în liniştea nopţii de dinaintea sărbătorii Crăciunului, colindătorii reactualizează simfonia divină a cetelor îngereşti şi cântarea păstorilor ce au vestit naşterea Domnului, în urmă cu 2000 de ani. A doua zi, după ce participă la Sfânta Liturghie, credincioşii se întorc la casele lor, înfruptându-se din bucate de dulce şi bucurându-se de marea sărbătoare a creştinătăţii.
Beculeţele de Crăciun au fost instalate deja de o săptămână pe stradă şi au început să se vadă printre afişele electorale. In pieţe şi parcuri au apărut brazii împodobiţi, vitrinele s-au umplut cu ornamente de sezon, iar în magazine şi la radio auzim colinde. Copiii repetă colindele pentru serbări, iar adulţii au început deja să se gândească la cadourile ce trebuie cumpărate, la rudele pe care le vor vizita. Crăciunul le va aduce tuturor câteva zile libere, alături de familie, pentru cei norocoşi departe chiar de zumzetul oraşului. Imaginea clasică pe care o avem despre aceste zile, aşa cum vedem atât de des în filmele de la televizor, este aceea a familiei reunite în jurul mesei şi a bradului sub care se găsesc, împachetate frumos, cadouri, chiar şi simbolice, pentru toţi. Neînţelegerile şi supărările de peste an sunt lăsate la o parte, domnesc armonia şi voia bună.

Ceea ce mulţi dintre noi uităm, însă, este că deşi în cele câteva zile, scoase din ritmul normal din timpul anului, noi ne bucurăm de liniştea şi căldura familiei, a prietenilor, pentru cei săraci sau singuri situaţia nu se schimbă cu nimic. Şi, de cele mai multe ori, când revenim la programul normal, reluăm cu uşurinţă animozităţile şi discuţiile în contradictoriu, căzând din dragostea care a luminat în suflete în acea perioadă. In spiritul acestei realităţi, mitropolitul Antonie al Surojului ne recomandă, într-una din predicile dinaintea Naşterii Domnului, să ne imaginăm următorul tablou: când Mântuitorul trebuia să Se nască, Fecioara Maria, alături de Iosif, a bătut la toate uşile din Betleem, căutând un loc unde să se odihnească puţin şi să poată naşte, şi nimeni nu i-a deschis. Toţi aveau grijile lor, dar, mai ales, tuturor le era bine în casele lor, aveau lumină, căldură, erau sătui, nimeni nu voia să împartă din toate acestea. Imaginându-ne cum Maica Domnului nu află o uşă deschisă, deprindem un cuvânt înfricoşător: străin. Suntem străini unii în ochii şi inimile celorlalţi, aşa cum Maica Domnului era străină locuitorilor Betleemului.

In acest timp în care Fecioara căuta un loc să-şi plece capul, înţelepţi de la ceea ce atunci era marginea lumii călătoreau căutându-L pe Fiul lui Dumnezeu, întrucât li se descoperise că Se naşte în Iudeea un Împărat nou, a cărui împărăţie nu va trece. Spune mitropolitul Antonie: cei mai înţelepţi, urmând steaua, L-au găsit pe Hristos deoarece căutau adevărul; L-au mai găsit păstorii, neînvăţaţi, dar cu o simplitate a inimii care i-a făcut să creadă îngerilor care le-au binevestit. „Simplitatea şi curăţia inimii omeneşti şi înţelepciunea omenească L-au aflat pe Hristos; tot ceea ce era între extremele acestea a trecut pe lângă El. Nouă nu ni s-a dat să fim înţelepţi, dar să ne curăţim inima, s-o deschidem pentru a urma inimii Sale i s-a dat fiecăruia din noi, fiecare poate să facă asta. Ne opresc frica, amorul propriu, aşa cum i-a oprit pe locuitorii Betleemului frica: ce va fi? Iată, o să intre în viaţa lor, în umila lor casă acest bărbat, această femeie, care aşteaptă prunc - te pomeneşti că vor rămâne aici, şi ce-o să se întâmple atunci?” („Taina iubirii”, ed. Sophia, p. 21).

In filmul „Joyeux Noel” se povesteşte următoarea întâmplare: în iarna lui 1914, trupele scoţiene, franceze şi germane luptau, se întâlniseră pe frontul de vest din Franţa, purtând lupte susţinute, fără victoria vreunei părţi. In seara de Ajun, a încetat focul, ca de obicei, pentru a fi reluat dimineaţa următoare. In tranşee, soldaţii din toate taberele erau trişti din cauza depărtării de casă, a prietenilor morţi, erau chinuiţi de frig şi de foame, dar şi speriaţi de un posibil atac din partea inamicului. La un moment dat, în liniştea îngheţată a nopţii, se aude glasul unui german, care în ciuda ordinelor, începe să cânte colinde. Aşteptându-se să se reia focul în orice moment, nemţii sunt surprinşi văzând că scoţienii şi francezii se alătură lor. Ieşind din tranşee, soldaţii decid încetarea conflictului în acea noapte, îşi împart mâncarea, îşi oferă unii altora cele necesare: haine, căciuli, bocanci, îşi arată pozele cu familiile de acasă, îşi poartă împreună suferinţa. A doua zi, dimineaţă devreme, un preot oficiază Liturghia pentru toţi soldaţii, urmând ca apoi să reia lupta. Numai că odată ce s-au cunoscut, odată ce s-au împărtăşit unul de celălalt, aceştia nu mai pot lupta, nu mai pot deschide focul asupra celor care le deveniseră fraţi în noaptea de dinainte.

In felul acesta a lucrat sărbătoarea Crăciunului în ei: nu şi-au mai fost străini. Nu au mai fost duşmani, ci din dragoste s-au odihnit unul pe celălalt. In ciuda tuturor ordinelor de la superiorii care au aflat de pacea lor ad-hoc şi conştienţi de sancţiunile care urmau, ei au ales să se deschidă unii altora şi prin aceasta să deschidă uşa Fecioarei care căuta loc să nască. Această pace, spre deosebire de liniştea pe care o resimţim noi în aceste zile, este una care te transformă pentru totdeauna, care te pune în imposibilitatea de a-l urî pe celălalt. De fapt, Naşterea Domnului înseamnă tocmai aceasta: Hristos vine în lume din dragoste, pentru a reface legătura pierdută dintre Adam şi Dumnezeu şi, simultan, pe cea dintre oameni. „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.” (Ioan 15, 15). El, mai presus de toate, aceasta ne cere - să nu mai fim străini de Dumnezeu şi de cel de lângă noi, pentru a putea să ne spunem unii altora nu doar de Crăciun: eşti de-al meu, îmi eşti aproape.

De când se posteşte?

Primele menţiuni despre respectarea acestei perioade de înfrânare alimentară şi trupească provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin şi de la episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit „postul din luna a zecea”.

La început, nu toţi creştinii posteau în acelaşi mod şi acelaşi număr de zile. De exemplu, unii posteau numai şapte zile, alţii şase săptămâni; unii ţineau un post mai aspru, alţii unul mai uşor. Însă Sinodul local din Constantinopol, ţinut la anul 1166 (sub patriarhul Luca Chrysoverghi), a uniformizat durata Postului Naşterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toţi credincioşii să postească timp de 40 de zile, începând cu data de 15 noiembrie.

Evenimentul Naşterii Mântuitorului este prezentat în două Evanghelii - la Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca -, fiecare punctând anumite elemente istorice şi cosmice de la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Sfântul Evanghelist Matei aminteşte de stea, de magi şi de fuga în Egipt, pe când Sfântul Evanghelist Luca descrie călătoria de la Nazaret la Betleem, naşterea Pruncului şi aşezarea Lui în iesle, închinarea păstorilor şi bucuria cerească a îngerilor.