Cerşetorii proprietari de bănci

▲ Pe aleea ce urcă dinspre Piaţa Unirii, nu găseşti niciodată o bancă liberă. Toate au devenit „proprietatea privată“ a cerşetorilor ▲

Şansa de a reîntâlni şi recunoaşte un trecător într-un oraş mare este aproape inexistentă. Fiecare dintre cei care populează trotuarele contribuie la oceanul de anonimat, trăieşte şi provoacă acelaşi sentiment: acela de necunoscut printre alţi necunoscuţi. Desigur, există şi excepţii: oamenii politici, ierarhii Bisericii, oamenii de cultură, vedetele media etc., care sunt imediat recunoscuţi atunci când apar în public. Dar deja e vorba de un alt tărâm. Revenind în stradă, deşi nu au statut de vedete şi nici de persoane publice, cerşetorii, „stăpâni“ ai vadurilor de trecători, se numără printre persoanele pe care le recunoşti într-un oraş. Şi dacă sunt mai bine poziţionaţi, plasaţi în locurile cu trafic intens, „popularitatea“ le creşte exponenţial. În jurul Patriarhiei stau cu mâinile întinse mereu aceleaşi figuri pe care, cineva care vine măcar din când în când la Catedrala Patriarhală, le-ar recunoaşte oriunde în lume. Pe aleea ce urcă dinspre Piaţa Unirii, nu găseşti niciodată o bancă liberă. Toate au devenit „proprietatea privată“ a cerşetorilor. Nimeni nu ştie cum s-a produs „împroprietărirea“, însă faptul că aceiaşi cerşetori ocupă zilnic aceleaşi bănci te face să crezi că regulile de organizare, chiar dacă-s nescrise, sunt foarte riguroase. Mai că te duce gândul la existenţa unei burse a locurilor „bune de cerşit“. Casta cerşetorilor proprietari de bănci de pe Dealul Patriarhiei este foarte restrânsă. Nu ştiu dacă numărul băncilor e singurul mecanism de reglare a numărului de apelanţi la mila publică, însă, cu ceva timp în urmă, seara, am văzut că un tânăr de vreo 20-25 de ani colecta fonduri de la o bătrână proprietară, ceea ce m-a făcut să cred că ar exista, cel puţin, autorităţi fiscale superioare, dacă nu şi de altă natură. Ştiu că suntem în Post, ştiu că milostenia e cheia Raiului, ştiu aproape pe de rost evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi, ştiu că sub haina slinoasă a nevoiaşului s-ar putea ascunde Hristos dar, totuşi, cum ar trebui să reacţioneze trecătorul anonim de pe trotuar, la văitatul aspiratoarelor de milostenie? Ştiu că „este mai fericit a da decât a lua“, dar când te acostează o fetişoară de 10-12 ani, în plină amiază, adică în timpul când ea ar trebui să se afle la şcoală, cerându-ţi „25 de lei, pentru o culegere de matematică“ ori „25 de lei pentru o carte“ pentru că „îi este atât de dor să citească“, cum e bine să procedezi? Dacă banii respectivi vor constitui biletul de voie pentru o nouă zi de chiul, mai poţi fi fericit? Dacă întinzând un ban unui cerşetor - mai ales în cazul copiilor - nu îl ajuţi, ci îi distrugi viitorul, inoculându-i convingerea că şi-a găsit vocaţia, cât de mulţumit mai poţi fi de fapta ta? Deşi pe tărâm patristic părerile privitoare la cerşetorie formează un orizont foarte larg, cea mai radicală poziţie am găsit-o la Sfântul Vasile cel Mare care, nici mai mult nici mai puţin, îi numeşte „câini lătrători“ pe cerşetorii înzestraţi cu tupeu şi texte „profesioniste“. Falşii cerşetori sunt o realitate, chiar dacă nu cea predominantă. Împotriva celor bătrâni nu prea există argumente, deşi de multe ori sunt sursa de venit a unor impostori. Pledez însă cu tărie împotriva subvenţionării în alb a copiilor ori a persoanelor apte de muncă (şi aici mă refer chiar şi la cele cu handicap uşor). Cred că şi cerşetoria funcţionează ca orice piaţă: dacă nu ar mai primi atenţie, s-ar restrânge. 1 leu zvârlit cu aparentă mărinimie în poala unui cerşetor nu îi rezolvă problemele, ci îl face sclavul unei false milostenii. Dacă atunci când ajuţi un semen în dificultate nu ai certitudinea, măcar sentimentul că ai schimbat ceva, înseamnă că doar ţi-ai plătit biletul la un spectacol înjositor şi subuman.