Chemări şi vocaţii
Prea n-au românii vocaţia fericirii, îşi nota Monica Lovinescu acest gând fatalist în "Jurnalul" său ţinut în perioada 1990-1993.
Recitesc însemnările ei, iar toată frământarea începutului de democraţie şi libertate de după căderea comunismului pare că abia ieri s-a stins, făcând loc unei gălăgioase şi mult prea mediatizate tranziţii din care nu ştim cum vom ieşi. Tranziţia s-a deghizat în criză economică. Şi dacă n-avem vocaţia fericirii, atunci ce fel de vocaţie vom fi având? Că doar nu s-au terminat tocmai la noi darurile şi chemările. Îmi spunea de curând cineva că a renunţat să se mai uite la televizor pentru că nu mai poate vedea la posturile noastre mai nimic în afară de talk-show-uri, politica fiind mereu subiectul comentariilor. Iar dacă ar fi să ne permitem o mică răutate, am putea spune că vocaţia nou-descoperită a românilor este vorbitul la televizor, al oricui despre orice. Doamne care s-au retras din afaceri îşi dau cu părerea despre guvernarea ţării, explicând cu mult aplomb cum să fie taxele şi impozitele. Domni eleganţi care ar trebui să citească cu atenţie înainte să voteze proiectele de lege în Parlament umplu studiourile cu vorbele şi acuzele la adresa domnilor aşezaţi de cealaltă parte a mesei. Nu contează pregătirea, profesia, trecutul necinstit al analistului, nici vâlva şi oroarea stârnite în rândul telespectatorilor la momentul aflării despre implicarea sa în afaceri murdare. Nu, analiza merge mai departe. Să fie vocaţia de analist esenţială pentru români? Să ardem noi, cei din popor, atât de tare de a vedea despicate în patru toate firele evenimentelor? Răspunsul nu pare să-i intereseze prea mult pe formatorii de opinie, pe cei care sunt învestiţi de televiziuni cu această chemare de a profeţi cotidianul. Cei puţini, dar puternici prin canalele pe care le deţin ne impun voinţa şi gustul lor. Ceea ce se întâmplă nu este însă definitoriu pentru români, nu avem cu toţii vocaţia de a turui încontinuu pe teme de politică. Este o falsă portretizare. Dacă închidem televizorul, rămânem noi, cei adevăraţi, cei dornici de un ţel mai înalt în viaţă, cei omenoşi, care nu aruncăm imediat vina asupra celorlalţi, cei care ştim că dacă lucrurile merg prost în ţară este şi pentru că nu facem îndeajuns bine fiecare la locul nostru. Sunt convinsă că mai sunt mulţi români care îşi cunosc adevărata vocaţie, pentru că aceasta nu poate fi despărţită de vocaţia oricărui creştin autentic: mântuirea. Şi atunci, dacă n-avem vocaţia fericirii de aproape, din viaţa de aici, faptul nu mai are atâta valoare, ne cheamă mereu cealaltă, din înaltul Împărăţiei.