Chiar și omul bolnav trebuie să fie fericit

Deci pe mulți îi putem auzi spunând că ceea ce i-a chinuit pe ei cel mai tare au fost suferințele morale. Dacă acestor chinuri morale le adăugăm și suferințele fizice, cele dintâi vor fi înăbușite de cele din urmă. Deci întrucât suntem trupești, pentru noi suferința trupească este cea mai dureroasă și cea mai grea. Se poate călători pe o cale, la un moment dat, trupul să devină neputincios, dar duhul se va întraripa și starea sufletului va acoperi toate chinurile trupului.

Omul, chiar dacă va pătimi mari dureri, va fi totuși în multe cazuri dacă este pe cale cu Hristos Domnul un om fericit cu sufletul și cu mintea. Atunci el nu va mai avea nevoie să rabde, nici să facă cine știe ce eforturi pentru a-și amorți această durere fizică. Ca atare, această stare de durere, de suferință este împotriva firii, căci omul nu a fost plăsmuit de Domnul ca făptură supusă suferințelor, ci era menit să fie fericit. Ce sunt de fapt poruncile creștinilor, fără numai porunci ale fericirii. Iar acolo unde este fericire, durerea, suferința nu pot exista. Această nepotrivire ființială o trăiește omul sub chipul nedreptății, a ceva necinstit. Undeva în adâncul lui, sufletul simte că se poate și fără asta. Și tocmai acest lucru îi mărește tragedia. În fața bolii, omul în această experiență simte câțiva însoțitori ai durerii, care de multe ori o adâncesc. Unul dintre cei dintâi tovarăși de drum ai durerii este ciuda, obida. Pe viață, pe Dumnezeu și de multe ori pe sine însuși. Atunci când chinurilor trupești li se adaugă și cele sufletești și cele duhovnicești, suferința omului crește și îl poate conduce până la marginea cea mai de jos a prăpastiei, până la deznădejde și chiar la dorința de a nu mai trăi. Atunci omul își spune: când se vor isprăvi odată toate acestea! Cât să mai suport! Măcar să mor mai repede... Numai că sufletul și trupul omului sunt strâns legate între ele, iar dacă sufletul îi dă trupului comanda mai bine să nu mai trăiești, atunci chiar și medicilor le este foarte greu să mai fie de folos. 

Oare în ce măsură ușurarea durerii noastre poate atârna de oamenii care ne sunt dragi?

Dacă eu în boală mă simt singur - nu sunt nimănui de trebuință, deja mă risipesc și mă pierd, atunci durerea se amplifică. Pentru că aceasta este o minciună. Când eu sunt cuprins de durere, nu pot veghea asupra felului în care vă purtați cu mine, nici măcar nu mai observ asta și devin de-a dreptul grosolan în mai multe privințe. Aceasta este pricina pentru care mulți oameni bolnavi, cei care mai ales au dureri foarte mari, devin uneori poruncitori cu cei din jur, mai mereu puși pe ceartă. Crizele acute de durere sunt adesea însoțite de cuvinte grele, aruncate asupra celor care ne poartă de grijă. Și asta este o nedreptate. Cei care sunt lângă noi nu ne pot ajuta să ne facem sănătoși, nici măcar nu ne pot ușura durerea, dar aceasta nu înseamnă că nu ne compătimesc și că nu se chinuiesc și ei foarte tare lângă cel bolnav. Iar când omul lasă să-i scape asemenea cuvinte grele care amărăsc mult sufletul celor care, oricum ar fi, stau lângă el cu tot ce pot ei să facă, atunci sentimentul de singurătate se adâncește și durerea se amplifică. Când suntem bolnavi ne dorim deplina slobozire de dureri. Dar în secunda asta de răgaz, până când mă presează iar trupul bolnav, îmi spun că cel mai mic ajutor din partea celorlalți este prețios pentru mine, că nu m-au părăsit.

Când oamenii Îi cereau Domnului Hristos să-i vindece, se rugau astfel: Miluiește-mă!, cum citim din Sfânta Evanghelie. Și dacă luăm aminte, vom vedea că, vindecându-i, Domnul Hristos nu le spunea numai Ești iertat, ești vindecat, ci credința ta te-a mântuit!. Ceea ce pare să însemne că odată cu vindecarea omul poate primi și mântuirea. Însăși Evanghelia ne spune că trebuie să existe și mărturisirea acestuia, nu este pur și simplu îndatorirea lui Dumnezeu. Vindecarea, încetarea durerii, acestea sunt cu adevărat milostivirea Domnului, un adevărat pogorământ. De aceea cea dintâi rugăciune pe care I-o aducem lui Dumnezeu, poate nu cu buzele, ci numai într-un adânc al inimii noastre, este bine și se cuvine să fie Miluiește-mă, Doamne!. Iar aici se cuprind și recunoașterea dreptății și a micimii noastre sufletești și toate celelalte. Așa încât primirea milostivirii și a vindecărilor, precum și dorirea noastră după ea stau fie în primirea deplinei vindecări, fie în slăbirea bolii, dar în orice caz, ea este neapărat întâlnirea personală dintre om și Milostivul Dumnezeu.

Dacă sunteți în starea de a putea recunoaște milostivirea celorlalți oameni, atunci o veți recunoaște negreșit și pe a Lui.

Cum putem lucra asupra noastră pentru a ne ușura suferințele?

Cu nici un chip nu trebuie să ne concentrăm asupra durerii. Ea nu trebuie să devină un factor care să ne îngrădească viața. Să zicem că ne doare un dinte. Ziua, în timp ce ești la serviciu și muncești, parcă nu doare atât de tare, dar este de ajuns să iei un pic aminte la tine, să te strecori în pat și să încerci să adormi și durerea parcă atunci se naște. De aceea mereu trebuie să căutăm să avem de treabă, de muncă. Activitatea nu face altceva decât să ne concentrăm la altceva și nu la boală. Folosiți-vă de orice îndeletnicire frumoasă și plăcută lui Dumnezeu, care să vă țină preocupați. Iar atunci când vin durerile bolii pe trup, să încercăm să cerem mila și ajutorul lui Dumnezeu, mai întâi pentru cei bolnavi. Pentru că durerea îl atrage pe om tot mai înlăuntrul său, îl închide dinspre tot ce vine din afară. Iar prin aceasta noi reușim cu harul lui Dumnezeu să rămânem deschiși și atenți și sensibili și față de ceilalți bolnavi de lângă noi, care de multe ori nu-i vedem. Astfel însingurarea care ne pândește în orice clipă nu ne poate face nimic. Și se mai luptă într-un fel împotriva însingurării: pur și simplu dispare din fața mulțumirii noastre pe care o arătăm lui Dumnezeu, pentru faptul că mai sunt pe lumea aceasta și oameni care nu sunt bolnavi: Doamne, slavă Ție, că mai sunt pe lume oameni sănătoși! Ce bine, Doamne!