Chibzuința și neprihănirea

Sfântul Petru Damaschinul, Învățături duhovnicești, Cuvântul 17-18, în Filocalia (2001), vol. 5, pp. 227-228

„Mai ușor este pentru toți cei ce vor să învețe despre cele patru virtuți generale de la Teologul. Cu toate acestea, vom grăi puțin și aci despre fiecare din ele. Pentru că toată virtutea are nevoie de acestea patru și orice faptă are trebuință de cea dintâi, adică de chibzuință, și fără aceasta nu se face. Căci cum s-ar face un lucru oarecare fără chibzuință? Aceasta se naște din rațiune și stă la mijloc între abilitate și prea multă tâlcuire, și între nechibzuință. Cea dintâi atrage chibzuința spre vicleșug și spre vătămarea sufletului celui ce-o are și a celor pe care-i poate. Iar cealaltă face mintea nesimțitoare și deșartă și nu o lasă să se îngrijească nici de lucrurile dumnezeiești, nici de ceva din cele de folos sufletului sau aproapelui. Cea dintâi se aseamănă unui munte foarte înalt, cea de a doua unei prăpăstii. Cel ce călăto­rește prin șesul care se află în mijlocul lor este chibzuit. Iar cel ce calcă alături cu drumul sau va cădea în jos, în prăpastie, sau va încerca să urce prea mult în sus și neaflând cărare se rostogolește fără voie tot în prăpastie, și nu se poate ridica, fiindcă nu vrea să se întoarcă prin pocăință de la înălțimea muntelui la chibzuință. Dar cel ce a căzut în prăpastie roagă cu smerenie pe Cel ce poate să-l aducă pe el la calea împărătească a virtuții. Cel chibzuit însă nici nu se înalță mândrindu-se și căutând să vatăme pe cineva; nici nu se rostogolește fără minte și nu se vatămă de cineva; ci culegând cele bune le păzește în Hristos Domnul nostru.

(...) Neprihănirea este cugetul întreg, adică neștirbit. Ea nu lasă pe cel ce o are să se abată nici spre neînfrânare, nici spre tocire, ci păzește bunătățile culese de chibzuință și leapădă pe toate cele rele și adună gândul la ea însăși și prin ea îl urcă la Dumnezeu. Ca un păstor bun, ea strânge înăuntru oile sau înțelesurile dumnezeiești și omoară neînfrânarea ca pe un câine turbat, prin îndepărtarea de la cele vătămătoare. Iar tocirea o alungă ca pe un lup sălbatic, pe care nu-l lasă să mănânce oile într-un colț, ci-l privește neîncetat și-l face arătat cugetării, ca să nu se ascundă în întuneric și să petreacă împreună cu înțelesurile sale.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)