Chipul intoleranţei şi laicitatea negativă

Un articol de: Andrei Găitănaru - 08 Septembrie 2010

De curând, un dirijor olandez a fost îndepărtat de lângă orchestra pe care o conducea pentru că a refuzat să dea jos de pe pieptul său crucifixul pe care îl purta peste haine. Nu de multă vreme, în Franţa, unei tinere mărturisitoare a Islamului i-a fost smuls, pe stradă, vălul pe care îl purta pe cap. De asemenea, în urmă cu doi ani, presa europeană reflecta şi comenta cazul cotidianului olandez în paginile căruia erau publicate caricaturi ale profetului Mahomed. Exemplele de acest fel ar putea continua şi ne-ar putea face să credem că peste chipul laicităţii europene a fost aşezată masca intoleranţei.

Desigur, pentru a putea înţelege sursele acestei intoleranţe, ar trebui să desluşim sensul "laicităţii". Ce înseamnă a fi laic? La origine, conceptul desemna categoria persoanelor care participă la viaţa Bisericii, dar care nu fac parte din rândul clerului. Clericul şi laicul se cuveneau a fi gândiţi din perspectiva complementarităţii, şi nu din cea a opoziţiei. Chiar dacă membrilor clerului le revenea funcţia călăuzitoare, aceştia reprezentând acţiunea mântuitoare a lui Hristos, comunitatea laicilor se cuvenea a fi înţeleasă ca fiind cea a oamenilor care îl cheamă pe Mântuitor şi îl asumă liturgic prin puterea Sfântului Duh şi prin bunăvoinţa Dumnezeului Tatăl. Dacă pentru Europa Răsăriteană istoria acestei distincţii a avut o traiectorie mai stabilă, disjuncţia dintre "laicitate" şi "clericalitate" a cunoscut o mutaţie serioasă în Occident. În cazul acestuia din urmă, deşi în timpul Evului Mediu separaţia a fost recunoscută şi aplicată ca atare, începând cu zorii Renaşterii au apărut primele semne ale schimbării. Unul dintre primii paşi a fost cel al suspendării distincţiei dintre clericii litterati (învăţaţi) şi laicii ilitterati (neînvăţaţi). Chiar dacă din perioada Evului Mediu timpuriu laicii care beneficiau de o situaţie materială bună aveau acces la noţiuni elementare şi introductive de gramatică, retorică şi dialectică, Renaşterea este cea care face posibilă explozia schimbării. Apariţia tiparului, privatizarea lecturii prin apariţia bibliotecilor personale şi prin popularizarea citirii în gând, traducerea Scripturii şi a Evangheliei din latină în limbile autohtone, apariţia unei literaturi memorialistice care nu mai are legătură cu exerciţiul comentariului scripturistic, toate acestea au făcut posibilă pierderea din vedere a unei serii de criterii care întemeiau distincţia dintre "cleric" şi "laic". Chiar dacă disjuncţia nu a fost în mod fundamental răsturnată - Reforma Lutherană subţiază şi mai mult criteriile distincţiei, dar nu renunţă de tot la aceasta -, clerului i-a fost refuzată din ce în ce mai mult preeminenţa socială extraeclesială. Creşterea gradului de culturalizare şi de profesionalizare a laicatului avea ca efect diminuarea influenţei clerului asupra mecanismelor sociale. Dacă până în acel moment clerul deţinea o influenţă care depăşea spaţiul strict sacramental, emergenţa culturală şi socială a laicatului a forţat o reaşezare intra muros a clericatului. În acest fel, condiţiile de posibilitate ale secularizării erau sădite, iar Biserica şi Societatea cunoşteau zorii propriei schisme. Desigur, s-ar putea spune că Renaşterea şi Modernitatea aduc o nouă definiţie a omului - una care insistă asupra autonomiei şi autarhiei acestuia. Însă ar fi de văzut dacă reaşezarea distincţiei dintre "laic" şi "cleric" a fost cauza, şi nu efectul noii definiţii, făcând posibilă apariţia acesteia şi abandonarea celei antice şi medievale, care îl înţelegea pe om din perspectiva ierarhiei în care era cuprins. Cu toate acestea, exemplele către care trimiteam la începutul acestui text par a semnala o forţare a distincţiei dintre "laic" şi "cleric". Anticlericalismul social al modernităţii pare a fi înlocuit, treptat, de un anticlericalism radical, unul care nu doar refuză amestecul religiei în afacerile cetăţii, ci care nici nu mai vrea să admită prezenţa în spaţiul public a vreunuia dintre semnele sau simbolurile proprii acestor religii. Laicatul îşi asumă o condiţie anticlericală şi cultivă corectitudinea politică. Verticalelor abisale şi profunzimilor revelatoare le este preferat registrul plat şi monocrom al unui pacifism astenic şi afazic. Nu voi trimite acum către reflectarea teologică a consecinţelor acestei atitudini. Voi pune în chestiune doar posibilitatea de a deosebi persoanele în orizontul plat al unei "laicităţi negative", care se defineşte prin refuzarea oricărei distincţii, oricărei delimitări, oricărei profunzimi.