Chipul lui Dumnezeu în om

▲ În suflet stă toată puterea, toată valoarea fiinţei omeneşti, tocmai pentru că el este făcut după chipul lui Dumnezeu şi în vederea unei nesfârşite asemănări cu El ▲

Când a fost plăsmuit omul cel dintâi a zis Dumnezeu în sfatul Sfintei Treimi: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră“ (Facere 1, 26), iar mai apoi citim că „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său“ (Facere 1, 27). Tot la începutul Scripturii aflăm că „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu“ (Facere 2, 7). Sufletul este, deci, chipul lui Dumnezeu în noi după fire, după har şi după slavă. După fire, sufletul omenesc este asemenea Tatălui în ceea ce priveşte mintea, care este izvorul cunoştinţei; este asemenea Fiului în ceea ce priveşte Cuvântul lăuntric, aşezat în noi de la Botez, şi Care este începutul înţelepciunii; şi este asemenea Duhului Sfânt în ceea ce priveşte libertatea voinţei, care este rădăcina tuturor bunătăţilor. După har, sufletul poate fi asemenea Fiului lui Dumnezeu, pentru că prin taina Sfântului Botez sufletul primeşte darul înfierii, devenind şi el fiul lui Dumnezeu după har. După slavă, sufletul este asemenea cu Însuşi Dumnezeu prin puterea luminii dumnezeieşti revărsate asupra sa, aşa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemnea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este“ (I Ioan 3, 2). Deci cel care vrea să afle ce este sufletul, să ştie că este marea operă a Sfatului lui Dumnezeu. Este întipărirea vie a Sfintei Treimi în fiinţa omenească. În Împărăţia lui Dumnezeu nu este altceva mai frumos, mai scump şi mai plăcut decât vederea Feţei lui Dumnezeu, „spre care şi îngerii doresc să privească“ (I Petru 1, 12). Ei nu se mai satură uitându-se la dumnezeiescul chip, ca la un izvor nesfârşit de frumuseţe şi de lumină. Cineva spunea: dacă Chipul sau Faţa lui Dumnezeu s-ar arăta o singură clipă în iad, iadul ar ajunge Rai; iar dacă o singură clipă Faţa lui Dumnezeu nu s-ar mai arăta în Rai, acesta s-ar preface în iad. Să nu uităm că sufletul omenesc este după chipul acestei feţe dumnezeieşti. De aceea, sufletul este odorul cel mai scump înaintea lui Dumnezeu. În suflet stă toată puterea, toată valoarea fiinţei omeneşti, tocmai pentru că el este făcut după chipul lui Dumnezeu şi în vederea unei nesfârşite asemănări cu El. În suflet stă toată superioritatea fiinţei umane faţă de restul vieţuitoarelor, în el se află tot ceea ce face din om stăpânul universului. În suflet stau raţiunea sau mintea, priceperea şi judecata, cu ajutorul cărora omul pătrunde tainele naturii şi o cucereşte spre folosul său. Prin darul vorbirii oamenii se înţeleg şi se apropie unii de alţii, iar prin darul creării valorilor de artă şi prin celelalte daruri spirituale, omul se ridică deasupra tuturor celorlalte făpturi de pe pământ. Obârşia sufletului este Dumnezeu, iar locaşul lui este omul. Măreţia, valoarea şi nobleţea sufletului stau deci în originea sa dumnezeiască. Pentru mântuirea acestui suflet a trimis Dumnezeu pe Însuşi Fiul Său în lume. Pentru sufletul omului a pătimit Mântuitorul pe Golgota şi Şi-a vărsat scump Sângele Său pe cruce. Pentru el a întemeiat Domnul Biserica Sa pe pământ. Pentru el au fost făcute toate frumuseţile lumii acesteia. Pentru el există Împărăţia Cerurilor şi toate bunătăţile vieţii veşnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit „şi la inima omului nu s-au suit“. Nu există deci pe pământ vreun lucru mai valoros decât sufletul. Dacă am pune într-o balanţă, de o parte, lumea întreagă cu toate bogăţiile, frumuseţile şi plăcerile ei, iar de cealaltă parte un singur suflet omenesc, balanţa va înclina spre partea acestuia din urmă. Mântuitorul Însuşi ne spune foarte clar: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?“ Putem agonisi toate bogăţiile pământului, putem dobândi toată slava şi admiraţia lumii întregi, putem să ne însuşim înţelepciunea şi ştiinţa tuturor neamurilor şi a tuturor înţelepţilor, dar dacă ne-am vândut sufletul diavolului sau l-am lăsat să se pângărească prin păcat şi să meargă în iad, am pierdut totul. Căci toate celelalte nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, dacă nu dobândim mântuirea. Sau altfel spus, putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta, încă n-am pierdut nimic. Toate se pot reface, se pot dobândi la loc, afară de suflet. Dar cum putem pierde sufletul? Piere el, oare, prin moarte? Nu, pentru că sufletul este nemuritor şi trăieşte veşnic, chiar după moartea trupească. Ceea ce omoară sufletul este păcatul, iar primejdia care-l ameninţă pe lumea cealaltă este iadul. (Arhim. Sofian Bogiu, Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe)