Chipul luminos al unei creștine jertfitoare

Paraschiva Pintilii († 25 august 2021) din satul Rădășeni era demult nonagenară (născută la 8 octombrie 1926) și păstra în traista anilor nenumărate amintiri despre lumea inefabilă a satului, plină de frumusețe, tradiție și credință sfântă, în care a trăit din copilărie până prin 2015, când s-a hotărât să-și petreacă viața departe de căsuța ei și de locul clipelor de poveste.

Paraschiva Pintilii a fost chipul omului legat de tradiție și de satul românesc, într-o vreme în care foarte mulți uită că veșnicia s-a născut la sat, după cum inspirat a spus poetul Lucian Blaga. A locuit împreună cu soțul ei, Miron (†2006), dar și cu bătrâna și venerabila ei mamă, Maria Grigore (1897-2000), care a trăit 103 ani, a avut trei surori şi trei fraţi, 10 nepoţi şi 22 de strănepoţi şi mărturisea adesea: „Vreau să mă duc în viaţa veşnică lângă Nicolae”. Mătușa Paraschiva a fost discipol autentic al frumoasei vieți trăite în duh creștin, în armonie cu Dumnezeu, cu oamenii și creația, iar truda pentru ziua de astăzi, de mâine și, mai ales, pentru veșnicie a fost o constantă a preocupărilor ei. A avut opt copii. Doi au murit de timpuriu, iar ceilalți s-au așezat la casele lor și i-au dăruit mulți nepoți și strănepoți.

Născută în primul pătrar al veacului al XX-lea, Paraschiva Pintilii (Grigore) a crescut în tinda părintească, alături de singurul ei frate, Petrea. Și-a însușit, în vatra copilăriei, învățături sfinte, lucruri și deprinderi deosebite privind activitățile sătești de bază, culinare și gospodărești.

Cu toate că vremurile erau potrivnice, cu lipsuri mari și dificultăți nebănuite, a urmat șapte clase primare la școala din sat. Învățătorii erau adevărați apostoli, iar elevii acumulau cunoștințe felurite, între care noțiuni de matematică, caligrafie, gramatică și altele asemenea. Scria frumos și avea darul povestirii. Avea un talent deosebit de a face observații fine referitoare la oameni și locuri, iar dacă i s-ar fi îngăduit, ar fi putut întocmi o lucrare de referință, cercetând istoria, obiceiurile și oamenii obârșiei sale. Ascultând-o de mai multe ori, eram fascinat. Făcând o analiză grăbită, aș putea spune că a avut profesori de talia lui Ion Creangă...

Spirit ordonat și deosebit de energic, s-a remarcat până la finalul vieții, fiind iubitoare a lucrurilor bine făcute, pricepându-se la toate, cu precădere la cele ce țineau de buna păstrare a casei, a curții (bătăturii), grajdului, grădinii etc. În fiecare zi putea fi văzută trebăluind, dând cu var, vopsind gardul sau diferite acareturi, măturând prin curte și prin fața porții, primind pe alții, schimbând câteva cuvinte cu vecinii și trecătorii, bucurându-se și plângând cu cei de aproape și de departe.

Harnică, pricepută, primitoare, binevoitoare, osârduitoare, neobosită, era de dimineață, de cum se iveau zorii, până în noapte, târziu, într-o permanentă jertfă de sine pentru casă, familie, apropiați, dar și pentru străini.

Trecând adeseori pe drumeagul din apropierea locuinței ei, m-am bucurat să văd mulțimea florilor, grădina îmbelșugată pe care o cultiva, dar mai ales dragostea pe care i-a arătat-o bătrânei sale mame.

Iubirea și cinstirea bătrâneților întâlnite la mătușa Paraschiva reprezintă icoana unor virtuți împlinite și arătate celor mai în vârstă decât noi, chip al dragostei pentru omul aflat în suferință, căruia îi datorăm recunoștință, iubire și pomenire.

Am poposit de multe ori în casa ei. Primitoare și ospitalieră, oferea din darurile pământului, care răspundea fără zgârcenie trudălniciei sale, un pahar cu vin sau unul cu apă, bucate sau fructe culese din pomii roditori aflați aproape de locul unde-și ducea zilele. Casa ei, ca și odăița în care s-a nevoit până la sfârșitul vieții bătrâna sa mamă dăinuiesc ca locuri dragi sufletului meu, motiv pentru care le-am și așezat în cartea dedicată satului Rădășeni. Așadar, o parte dintre amintiri, precum și casa de altădată, nu vor pieri de tot, ci vor fi mereu întâlnite în paginile lucrării dedicate satului aflat între livezi nesfârșite, fiind permanent admirate și prețuite de iubitorii de frumos şi lucruri autentice de demult.

De când eram copil o știam drept mătușa Pachița lui Miron. Ajungeam uneori la casa ei prin grădina bunicilor, sau altă dată pe drum, iar dintre rudeniile și cunoscuții bunicii mele paterne, ea se număra printre cei mai apropiați. Mi-o amintesc prezentă la evenimentele de familie și la cele ale satului, la slujbele Bisericii și în ziua când, în apropierea casei ei, s-a așezat o troiță, întru aducere aminte a cuvintelor Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”. Nu cred că a lipsit de la înmormântări ori de la slujbele de pomenire. Îi știa pe mulți, îi prețuia, îi pomenea după ce s-au dus...

Chipul și lucrarea ei erau ale unui misionar de nădejde al Bisericii. Nelipsită de la slujbe, fără să întârzie, se ruga mult, netrecând vreo zi pe care să nu o înceapă și s-o încheie cu rânduiala aflată în cărțile sfinte. A ajutat mereu biserica parohială cu munca ei, cu bănuțul pe care îl avea, dar mai cu seamă veghind la unitatea spirituală a comunității, ca un înger păzitor. La hram era printre ostenitoarele de frunte. Din mâna ei și a altor gospodine mâncau sute de oameni, poate și mai mult de atât. Cât au fost lucrări la biserică, pregătea bucate alese, în ziua rânduită, pentru hrana pictorilor și a muncitorilor.

La sorocul trecerii către Domnul a rudeniilor, rânduia praznic bogat, cu felurite bucate tradițio­nale. Cozonacii și colacii îi cocea în cuptorul din grădină, vechi, poate de o sută de ani. Trudea jertfelnic și revărsa tuturor dragoste nemăsurată. Nu mai vorbesc de sărbători și zile când își deschidea larg inima și casa pentru a-i primi pe cei care-i treceau pragul.

De acum, mătușa Paraschiva se va odihni la umbra bisericii ocrotite de Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Se cuvine ca acolo să-i fie mormântul, întrucât bunicul soțului ei, Miron Pintilii, a fost unul dintre ctitorii ziditori ai bisericii, în urmă cu mai bine de un veac.

Îmi voi aminti mereu de chipul ei luminos, aproape filocalic, de cuvintele frumoase și înțe­lepte, de tezaurul amintirilor pe care le adunase, de dragostea manifestată față de toți, de darurile pe care le oferea mereu, de firele de busuioc împletite în sfeștoc, de florile pe care mi le dăruia și de cele pe care le ducea mereu la biserică.

Mă rog ca Dumnezeu să împletească cunună din flori neveștejite pe care să o așeze într-o netrecătoare răsplată acestei femei creștine cu suflet nobil, cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.

Regret că nu i-am putut fi alături la slujba de prohodire, dar L-am rugat, cu smerenie, pe Dumnezeu să o primească în Împărăția Sa netrecătoare, să-i răsplătească munca, dragostea și iubirea pe care le-a avut, atât față de Biserică, de satul din Rădășeni, cât și față de cei pe care i-a întâlnit.

Ea se adaugă celor care au trecut pragul acestei lumi, exact la 41 de ani de când și bunica mea dinspre tată, Maria Aioanei, care mult o prețuia, s-a adăugat în casa cea de lut a strămoșilor ei.

Am convingerea că, de acum, în cer s-a aprins încă o lumină ce va încălzi sufletele celor care au rămas pe drumul sinuos al vieții. O voi adăuga într-o filă cernită de pomelnic, iar în amintirea mea imaginea ei va fi mereu învăluită de lumină! Viața ei se cuvine a fi mereu pomenită!