Chronos şi kairos

Ştim că timpul are o existenţă provizorie, că el va fi abolit, dar că până la această abolire avem a trece în mod obligatoriu prin acest vad, avem a ne potrivi viaţa cu mai multe „timpuri“ de care depinde ieşirea noastră în veşnicie: timpul propriei vieţişi, în legătură apropiată cu el, timpul istoriei creaţiei, apoi răstimpul dintre cele două judecăţi, cea particulară şi cea „de Apoi“, când suntem deplin încredinţaţi Bisericii.

Vorbirea noastră, îndeosebi prin verb, este extrem de legată de timp. Mişcarea noastră în timp este mai precis sau mai aproximativ exprimată de structura lingvistică. Limba dispune de o posibilitate de autogenerare de tip poetic. Ar fi interesant de cercetat cum structurile după care este manevrat verbul în diferite limbi se leagă într-un fel anume de conţinutul dogmatic al credinţei utilizatorilor acelei limbi. Cum, de pildă, între limba ebraică şi gândirea religioasă a Vechiului Testament este o legătură directă, cum, la rândul ei, gândirea neotestamentară avea nevoie de structura limbii greceşti, cum între fiecare limbă şi traducerea Scripturii în limba respectivă sunt nişte relaţii biunivoce subtile, rafinate şi de o mare semnificaţie.

După cum, din punctul de vedere al prezentului demers, ar fi interesant să fie analizate şi locurile în care Sfânta Scriptură, şi îndeosebi Noul Testament, şi în primul rând Hristos, folosesc condiţionalul şi optativul. Asta ne-ar spune mult despre raportul nostru cu timpul. Despre cel de dorit şi despre cel real.

Avea dreptate domnul Andrei Pleşu când, într-un interviu, remarca faptul că poţi afla uneori lucruri scânteietoare spiritual în producţii, în ansamblu, în derizorii. Mi-aduc aminte de un cântec de muzică uşoară în care se vorbeşte despre timpul care „sună“. Există, într-adevăr, o muzică a timpului, un sunet al lui. Alteori numai un zgomot.

După cum există şi infinite coloraturi ale timpului. A învăţa să asculţişi să priveşti timpul devine o obligaţie spirituală. Ea este răsplătită poetic, deci împărăteşte.

Tot ceea ce este legat de timp este ireversibil, de aici şi o accentuată notă de tragism care ne caracterizează de obicei viaţa. Dar marea uşurare adusă de creştinism este aceea că, în ciuda faptului că un timp risipit, prost cheltuit, nu se mai întoarce niciodată, el poate fi, totuşi, răscumpărat prin buna folosire în continuare a timpului ce-ţi rămâne şi printr-o cooperare conştientă cu Dumnezeu. Totul este trecător, dar totul este important la scara mântuirii.

Tot ceea ce trăim, toate faptele noastre înscrise în timp ne marchează viaţa, unele mai mult, altele mai puţin, dar ele rămân ca nişte jaloane prin care parcursul tău poate fi reconstituit şi care-ţi caracterizează existenţa. Sunt momente decisive.

În orice caz, decisiv e ultimul moment. El poate răscumpăra, eventual, pe celelalte, dar de dorit este să nu aşteptăm totul de la această singură carte, pe care dacă nu vom învăţa să o jucăm pe tot parcursul vieţii, e mai puţin probabil că vom şti să o jucăm corect la sfârşitul ei.

Unde mai pui că nu ştii niciodată când şi cum va fi acel sfârşit, oricare moment poate să fie ultimul şi, ca atare, să se constituie în ultima şansă.

Înţelepciunea Ecclesiastului ne învaţă (3, 1-8) că este timp pentru toate, un timp anume potrivit oricărei lucrări, prielnic fiecărei stări. (Un lucru remarcabil: în limba română „starea“ defineşte mai degrabă un moment dinamic al fiinţei decât unul static.) Înţelepciunea celui care a fost numit Apostolul neamurilor ne spune că actele credinţei trebuie făcute „cu timp şi fără timp“ (2 Timotei 4, 2). Ca în toate privinţele, şi în cea a timpului, între Vechiul şi Noul Testament este o continuitate în suiş.

Ca solzii de peşte, noi suntem lipiţi de timp, de istorie.

„Vine ceasul şi acum este!“ (Ioan 4, 23), pare să fie deviza emblematică evanghelică creştină, adusă anume de Hristos.

Între chronos şi kairos, creştinismul dă preeminenţă lui kairos, pentru că numai aşa poţi fi cu adevărat viu în orice moment şipoţi să ajuţi la saltul final din istorie în supraistorie. Chronos este o înlănţuire de kairos, iar fiecare kairos poate cuprinde mai mult sau mai puţin chronos.

Omul este mai degrabă sub timp decât peste el, cum bine observa cronicarul. Timpul poate marca omul. Timpurile pot fi grele. Asta mai adesea. Mai rar pot fi şi bune sau fericite.

Dar şi omul poate marca timpul. Şi atunci îţi caracterizezi viaţa şi prin apartenenţa la un timp care este cel al unei mari personalităţi, fie benefică sau malefică. Poţi să spui în primul caz că ai trăit pe timpul Părintelui Paisie sau al Părintelui Stăniloae, în al doilea, că ai trăit pe timpul lui Stalin sau Ceauşescu.

Acest lucru e important în iconomia vieţii tale şi mai târziu s-ar putea ca anumite lucruri din viaţa ta să fie înţelese şi explicate sub această specie.

Câţi creştini, de pildă, nu-i invidiază pe cei care au fost contemporani cu Hristos. Dar creştinul atent la viaţa sa liturgică ştie că este din era creştină. Ceea ce înseamnă că, în fond, toţi şi totdeauna suntem contemporani cu Hristos. Mai rămâne să fim lângă El şi când timpul va fi definitiv abolit. Dar acest salt, în timpul de dincolo de plecarea noastră din această lume, nu ne este nouă cu putinţă a-l face cu mintea.

Mai important este, probabil, faptul că în inima tuturor este însămânţată veşnicia, dar că felul ei depinde decisiv de felul în care îţi cheltuieşti timpul acordat, agonisind sau risipind (Ecclesiastul 3, 11).

Talantul din parabola evanghelică ar putea fi tocmai el, timpul vieţii. Timp în care, după cum susţinea Andrei Tarkovski, putem sculpta, cu care uneori ne putem juca, spre folosul sau spre pierderea noastră.