Cimitirul, loc de reflecție și sfințenie la adăpostul Sfintei Cruci
Grija pentru cei adormiți este un foarte prețios dar de sus, pe care Biserica noastră l-a cultivat dintotdeauna. Cei adormiți în Domnul, precum și tot ceea ce ține de trecerea din această lume, știm cu toții din Biserică că reprezintă ceva absolut fundamental pentru viața și spiritualitatea creștină. Teologiei îi revine greaua misiune de a-i prezenta omului modern moartea fizică, nu ca final trist, dramatic, ci ca trecere și nou început. Cu adevărat, tratarea morții este o problemă teologică prin excelenţă şi însăşi teologia îşi găseşte deplinătatea numai trecând prin și dincolo de moarte. Pe parcursul anului 2021, în cuprinsul Patriarhiei Române se intensifică într-un chip aparte această lucrare atât de folositoare pentru părinții și frații noștri cei adormiți în Domnul, cât și pentru noi toți care, prin rugăciune, milostenie și îngrijirea mormintelor, ne statornicim într-o adâncă comuniune cu ei, în Dumnezeu pentru Care nu există moarte.
În afară de valoarea spirituală și teologică în sine a subiectului din acest an comemorativ, se poate limpede observa că alegerea este extrem de inspirată și potrivită din mai multe puncte de vedere. Unul dintre acestea ar fi că adesea înmormântarea, cimitirul, parastasele se întâmplă să fie prinse într-un cerc viciat de rutină, superficialitate sau superstiții și tristețe exagerată în cazul celor care nu frecventează slujbele Bisericii. Raportarea la cimitir este, de multe ori, destul de deteriorată în mentalitatea oamenilor, înțelegându-se prin el un spațiu al morților, al groparilor, al colivei în sens peiorativ, al celor care plâng și al fricii, iar nicidecum un loc sfințit, întrucât strânge în el atâtea cruci câte morminte, este spațiul atâtor slujbe și rugăciuni și, nu în ultimul rând, acolo sunt înmormântați și creștini virtuoși și poate chiar sfinți. Într-adevăr, un cimitir poate fi un loc numai al morții dacă nu predomină în el Crucea care conține tainic bucuria certă a învierii.
„Lângă cruce, la Săpânţa/ Moartea şi-a pierdut sămânţa”
Adesea, când săvârșim pomeniri pentru cei adormiți, și mai ales cu ocazia zilelor de pomenire obștească a lor, mergem și la morminte pentru a continua rugăciunea începută în biserică, precum și pentru a așterne lumină și flori lângă crucile celor dragi. Având în vedere că cimitirul este un loc de care nimeni dintre creștini nu se poate lipsi, este foarte necesar să existe o raportare dreaptă față de profunda valoare spirituală și teologică a acestuia.
Poetul Radu Boureanu (1906-1996) scria cândva, referindu-se la cunoscutul cimitir maramureşean: „Lângă cruce, la Săpânţa/ Moartea şi-a pierdut sămânţa”. Pe lângă valoarea literară, aceste versuri exprimă şi un profund adevăr duhovnicesc. Nu numai în aşa-numitul „cimitir vesel”, ci în oricare cimitir creştin din lume, în umbra crucii lui Hristos, moartea îşi pierde puterea (sămânţa), așa cum ne încredințează Sfântul Apostol Pavel: „Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15, 54-55).
Cimitirul este un spațiu ce dă mărturie că moartea însăși a fost zdrobită, fiind un loc al comuniunii în crucea lui Hristos Căruia moartea nu I-a servit decât să arate că nu-L poate ține. Cele mai multe cruci adunate la un loc pe pământ se găsesc exact în cimitir, care nu este nicidecum un loc groaznic, de ocolit, ci e sălașul unde creștinii care L-au urmat pe Hristos își așteaptă smeriți învierea de obște. În acest sens, versurile maicii Teodosia (Zorica) Lațcu, cu adevărat inspirate, explică: „Înspre tărâmul celălalt,/ E locu-nchis cu gard înalt;/ Dar am văzut, printre uluci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci.../ Părea tot locul ţintirim/ Păzit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatră, albe, mari,/ Cu cruci de brad şi de stejar./ Şi cruci de-argint şi de oţel/ Cerneau lumină peste el,/ Iar cruci de aur şi de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer./ Atâtea cruci mi s-au părut/ Că toate una s-au făcut./ O Cruce mare strălucea,/ Sub greul ei un Om zăcea./ - Tu cum de poţi să le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?...” (Crucile).
În cimitir, umbra crucii alungă asuprirea diavolului
Pământul reavăn al cimitirului, împlântat de cruci, mărturiseşte cu „glas mare” (Marcu 1, 26) că acolo este spațiul unde diavolul a pierdut deoarece cei înmormântați nu mai păcătuiesc. Cimitirul este locul unde se termină cu păcatul și, în acest sens, „societatea” celor adormiţi din cimitir, într-un anume fel, este mai aproape de Dumnezeu decât societatea propriu-zisă a celor vii. Se cunoaște, de pildă, din viața Sfântului Cuvios Serafim de Sarov că odată, acesta, când a intrat în cimitirul mănăstirii sale a spus: „Hristos a înviat!”, cei din morminte au răspuns în cor: „Adevărat a înviat!”.
Părintele Cleopa, urmând învățăturii Sfântului Ioan Gură de Aur, numeşte cimitirul „facultatea facultăţilor şi şcoala şcolilor” şi, într-adevăr, are mare dreptate, întrucât locul de odihnă al celor adormiţi, pentru noi, cei vii, poate fi o „universitate” a liniştirii, asemenea unei pustii străine de apăsări, pentru că stăpânitorii din lume nu sunt interesaţi de nimic din ea. În cimitir fiind, omul viu se poate cunoaşte mai bine, deschizând ochii asupra faptului că, în faţa morţii și a celui rău, realizează ceea ce este, ființă muritoare. De aceea, trebuie să fie smerit, privind mai ales la mormintele şi la crucile care îi vorbesc, că nu luăm nimic cu noi în veșnicie.
Sfânta Cruce substanțializează sau concentrează în ea întreaga identitate a Bisericii, care tocmai de aceea o și înalță pe turlele lăcașurilor sale și o poartă cea dintâi înaintea cortegiilor funerare creștine. După cum atât de lesne se poate observa astăzi, cimitirele noastre sunt depozitare ale semnului material al crucii, multiplicat de fiecare mormânt de creștin. Crucea, monumentul care predomină în cimitir, dându-i identitate, este un semn desăvârşit al iubirii care adună în el tot ceea ce este străin şi urât de diavol: iubirea, jertfa, smerenia, renunţarea, adâncirea şi nu înălţarea înainte de vreme, definitorie pentru tot ceea ce este demonic şi mortificator. Crucea asumată aduce întotdeauna bucurie și lumină; ea este atât un semn, dar mai ales o stare sau un mod de viață pentru creștinul autentic. Cheia înțelegerii crucii rezidă în aceea că tocmai prin răbdarea necazurilor din lume accedem la mulțumiri, împliniri și bucurii cu adevărat netrecătoare, crucea purtată fiind un trofeu (trophaion/trophaeum) al victoriei creștine „că, iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea” - o bucurie a învingerii morții prin așezarea la căpătâiul fiecărui creștin pus în pământul cimitirului.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată: „Cine a descoperit sensul Crucii şi al Învierii a înţeles taina pentru care Dumnezeu a zidit toate”. Orice mormânt este mormânt mai ales prin crucea ce-l însemnează, aceasta fiind ca un „pom al vieţii” şi semn înfricoşător împotriva tuturor duşmanilor, a celor văzuţi şi a celor nevăzuţi.
Având în vedere chiar un aspect istoric legat de Cruce, într-un fel putem înțelege și ce se va întâmpla cu trupurile celor care au viețuit după Evanghelie, păstrând lumina Botezului la adăpostul oferit de purtarea Crucii. Lemnul original al Sfintei Cruci a Domnului s-a conservat în pământul din valea Golgotei ca și-ntr-un mormânt, aproape trei secole, până când de acolo, din adânc, a strălucit în văzul tuturor, întocmai după cuvântul psalmistului: „Adevărul din pământ a răsărit și dreptatea din cer a privit” (Ps. 84, 12), ceea ce în imnografie s-a transpus „Bucură-te, comoară, pentru zavistie în pământ ascunsă; Bucură-te, ceea ce te-ai arătat cu stele închipuită” (Acatistul Sfintei Cruci, icosul al 2-lea). Astfel, trupurile noastre așezate în sicrie de lemn, ca în cufere lucrurile de preț, transformă solul cimitirului într-o mină de comori ce vor străluci la învierea de obște, asemenea Mântuitorului Iisus Hristos la Învierea Sa cu trupul din mormântul Său, dăruit de Iosif din Arimateea (Matei 27, 59-60; Ioan 19, 38-41). Ioan Alexandru, de asemenea, redă poetic atât de bine trecerea omului spre veșnicie: „Același grai de clopot, într-un amurg târziu/ Strânge făptura stinsă într-o raclă./ Un pumn de oase mirosind a har/ Ioan de lemn, groparul, ne îngroapă./ O cruce noduroasă de stejar/ Pe care se numește răposatul,/ De-o parte și de alta pe brațul ei săpat: Iisus Nazarineanul Împaratul”. Astfel, locul de îngropare al celor adormiți în Domnul rămâne un spațiu sub crucea lui Hristos biruitorul, în cele din urmă cimitirul fiind un loc înfricoşător numai pentru cei care se tem de cruce, o consideră nebunie și o resping.
Mormântul lui Hristos, izvorul învierii noastre
Cimitirele au o profundă semnificaţie teologică deoarece pământul acestora mustește de opera mâinilor creatoare ale Ziditorului (Facere 1, 26; 2, 21-22). Încă din Vechiul Testament se vorbește despre valoarea conservatoare a cimitirului, asemenea unui hambar: „Sosi-vei la mormânt, la adânci bătrâneţe, ca o şiră de grâu strânsă la vremea ei” (Iov 5, 26). Iar de la Învierea Mântuitorului Hristos, cimitirele au devenit hambare ale Duhului Sfânt (Luca 3, 17), în care cei ai lui Hristos „se seamănă întru necinste, dar se vor scula în slavă” (I Corinteni 15, 43). Prin Înviere, Hristos a făcut mormântul Său izvor al învierii oamenilor, „aşezându-i deosebi întru nădejde” (Ps. 4, 8). Sedelnele Învierii pe cele opt glasuri, toate, fac referire la Mormântul cel dătător de viață al Mântuitorului, iar o stihiră de la Vecernia Adormirii Maicii Domnului glăsuiește: „Și scară spre cer, mormântul se face”. Așadar, trecerea prin mormânt este absolut necesară. Se cuvine ca omul care a pierdut comuniunea cu Dumnezeu prin înălţare de sine să o redobândească prin pogorârea smerită în mormânt.
Fiecare mormânt din cimitir adăposteşte taina vieţii şi a jertfei celui care a trecut și a viețuit pe pământ, fapt ce îl inspiră pe poet să versuiască: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ Și nu ucid/ Cu mintea tainele ce le-ntâlnesc/ În calea mea/ În flori, în ochi, pe buze ori morminte” (Lucian Blaga). Cimitirul, prin aşezarea şi liniştea lui odihnitoare, poate fi perceput ca o icoană a odihnei veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Mormântul devine pat de odihnă, în care trupul pământesc doarme la adăpostul crucii, aşteptând învierea pentru viaţa veşnică, la a Doua Venire a Domnului. Chiar etimologia cuvântului „cimitir” trimite la odihnă, la acea odihnă prin excelenţă care poate fi numai în Hristos. În El, viaţa este nedespărţită de mormânt: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 3-4). În Biserică, trupul tainic al Domnului, viaţa este generată continuu prin mormânt. Mai întâi, în mormântul cristelniţei, ca mormânt al lepădării de sine prin afundare, ne dăruim vieţii, lăsând demonul, care nu se poate pleca smerit, în afara noastră. Mai departe, viaţa continuă prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, dăruite nouă de pe mormântul Sfântului Jertfelnic, iar la sfârşitul vieţii, lăsând lumea şi păcatul, trecem prin ultimul mormânt al devenirii noastre şi renaştem pentru viața veșnică. Astfel, precum la început, când am dobândit lumea, am trecut prin chinurile naşterii într-o maternitate-spital, tot astfel, când părăsim viața aceasta, trecem prin chinurile morţii, dând pământului ce-i al lui şi lăsând mărturie cimitirul ca maternitate spirituală spre viața veșnică. În acest fel, moartea şi mormântul ne apar ca fiind necesare continuării vieţii într-o altă stare.
Dintotdeauna, şi mai ales după Învierea Mântuitorului, odată cu înmulţirea martirilor prin sămânţa sângelui Său, cimitirul a fost şi rămâne un loc sfânt lăsat mai ales în grija şi supravegherea Bisericii, care se ocupă de memoria oamenilor trecuți în veșnicie. „Chivot” al Noului Testament și cel mai pelerinat loc de pe pământ este tocmai un mormânt, cel al Învierii Mântuitorului nostru Hristos, iar cuvântul „morminte” - pluralul incluzând pe toți oamenii - nu lipsește din cel dintâi tropar al Ortodoxiei: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le!”.
„Pământul nostru-i scump și sfânt,/ Că el ni-e leagăn și mormânt...”
Valoarea cimitirului ca loc deosebit, sfânt, marcat mai ales de jertfa sângeroasă a luptătorilor, o aflăm și la prorocul Ieremia, după cum urmează: „Şi toată valea trupurilor moarte şi a cenuşii şi tot câmpul până la pârâul Chedron, până la colţul porţilor cailor, spre răsărit, vor fi locuri sfinţite pentru Domnul şi nu vor mai fi niciodată nici pustiite, nici nimicite” (Ieremia 31, 40). Jertfele soldaților martiri, în tot locul, ne arată că nu există libertate de neam fără cimitirele eroilor. „Pământul nostru-i scump și sfânt,/ Că el ni-e leagăn și mormânt;/ Cu sânge cald l-am apărat,/ Și câte ape l-au udat/ Sunt numai lacrimi ce-am vărsat”, mai spune marele George Coșbuc, dintr-o adâncă simțire pentru țăranul-erou și țara lui.
Cimitirul, bogat în sensuri, mai are şi un profund caracter eclesial, deoarece, până în ziua de astăzi, este un loc obştesc, foarte important pentru orice aşezare umană. Cu foarte rare excepții, prin faptul că oamenii nu se înmormântează oriunde, pe proprietăţi particulare ori în alte locuri, singuri, ci adunaţi la un loc, se arată și o funcţie de comuniune a cimitirului, atât pentru cei adormiți, cât şi pentru cei vii, care se întâlnesc la morminte în rugăciune ori de câte ori îi pomenesc pe cei adormiți, „din neam în neam”, cum se exprimă liturgic Biserica. Astfel, cimitirul este un spațiu sacru al generațiilor în comuniune și un loc unde oamenii prezentului, încălziți de rugăciunile pentru cei adormiți, sunt mai aproape unii de ceilalți, armonizându-se totodată și cu stihuri precum cele ale poetului Ioan Ș. Nenițescu (1854-1901), așternute cu recunoștință într-un epitaf dedicat monahului Ilarion Neniță, unchiul și binefăcătorul său: „În moarte nu toţi murim/ Cum în trai nu toţi trăim;/ De vreţi morţi să nu muriţi/ Cătaţi vii ca să trăiţi!”.
În acest sens, atât din punct de vedere practic, dar mai cu seamă dintr-o rațiune duhovnicească, ar fi de dorit ca mormintele să fie bine îngrijite și des vizitate, cu flori sădite și candele aprinse și, pe cât posibil, să nu mai fie îngrădite cu garduri și grilaje înalte, cum ne-am obișnuit să facem cu proprietățile noastre, ci să fie precum cele ale monahilor desprinși de lume încă de aici. Tocmai de aceea, într-un cimitir monahal - care întotdeauna poate fi luat ca model (de pildă cele ale mănăstirilor Sihăstria sau Prislop) - se poate observa o „comuniune” a mormintelor, care îmbie mai ușor la rugăciune și totodată întregesc frumusețea cadrului natural. Cum este și firesc, mănăstirile dintotdeauna au avut cimitire aparte, atent îngrijite și monahi care s-au sfințit lucrând în ele. Mulțime de părinți călugări și maici monahii până la adânci bătrâneți au aprins candelele la mormintele bătrânilor lor și le-au înnobilat cu plante și flori. Între cuvioșii care s-au nevoit, în secolele XI-XII, în „Lavra Peșterilor” din Kiev se numără și un sfânt pe nume Marcu Grobokopatel (făcătorul/săpătorul de morminte), care avea ascultare să scobească morminte în pereții galeriilor, de mai multe ori fiind consemnate și minunile care se săvârșeau datorită smereniei și dragostei cu care îi așeza la locul lor pe monahii trecuți la Domnul. O părticică din sfintele sale moaște se găsesc la Schitul „Sfântul Ioan Botezătorul” al Mănăstirii Optina din Rusia.
Un timp de reflecție și rugăciune petrecut în cimitir îi poate înlesni creștinului o mai ușoară percepere a vieții veșnice. Aceasta pentru că toți cei de acolo, mântuiți sau nu, de acum există într-o altă dimensiune, cei adormiți din cimitir aducându-ne aminte de veșnicie. Anume că o parte din om, adică trupul ce urmează să fie transfigurat la Învierea cea de obște, se află pe pământ cu noi, iar o altă parte din cel adormit - sufletul, ceea ce este mai important - se află în cealaltă stare, veșnică şi netrecătoare. Astfel, omul în cimitir, prin natura sa dihotomică, se află în același timp în planul trecător al lumii și în cel veșnic al lui Dumnezeu.
Pentru orice așezare omenească, pentru orice mănăstire, cimitirul este, după lăcaşul bisericii, un indicator duhovnicesc foarte valoros. Chipurile senine ale multora dintre frații noștri cei adormiți, ale monahilor de pe crucile din cimitirul mănăstirii lor mărturisesc, adesea, aproape ca nişte icoane, despre posibilitatea de îndumnezeire a omului trecut prin lume. De altfel, credem că în fiecare cimitir creştin pot exista şi oameni sfinţi, însă necunoscuți nouă.