„Cine sunt eu?“, interogaţie fără sens, în afara lui Hristos

"Cine sunt eu?" Iată o întrebare existenţială care ni se înşurubă în creier la un moment dat al existenţei noastre când viaţa, ca o imensă roată, ne ameţeşte "mai abitir ca un agent de vânzări bine instruit", cum plastic se exprima cineva. Filosofie? Rătăcire? Compromis? Ce răspuns i se potriveşte acestei interogaţii necruţătoare din partea noastră, a celor aruncaţi în afara sensurilor, grămădiţi sub povara neputinţelor, dansatori bezmetici pe ringul hidos al propriilor limite?

Unii cred că întrebarea de mai sus ne chinuie existenţa din clipa în care facem un compromis. Aparent mic, la început, uriaş, ca un bulgăre de zăpadă ce ne striveşte pe măsură ce se rostogoleşte în timp şi în viaţă, plătit însutit cu suferinţe. Alţii cred că viaţa este un fel de cămătar cu care este mai bine să nu avem de-a face, deoarece, pentru traiul comod şi searbăd pe care i-l cerem, se joacă cu visurile noastre gajate, cerându-ne socoteală exact în clipa în care credem că suntem fericiţi. Iar dobânda percepută pentru "liniştea" noastră ne va lovi exact în moalele fericirii, zguduindu-ne din temelii "prinţipiile", întorcându-ne la acelaşi "cârlig": "Cine sunt eu?" Şi, atunci, ce e de făcut? Să lăsăm întrebarea în continuare fără răspuns, ca şi când nici nu ne-am fi pus-o? Să o ignorăm amăgindu-ne că fericirea se poate clădi şi în afara ei? Să trecem prin viaţă fără să ne punem, în general, întrebări? Nu ne este dat să lămurim aceste dileme, în măsura în care renunţăm la repere sau le ignorăm, crezând, în disperata noastră rătăcire, că suntem centrul pământului. Că în jurul nostru "gravitează" totul. Şi nu ne referim la orice fel de repere, ci la cele sau la cel faţă de care ne putem, la un moment dat, raporta existenţa. De aceea, interogaţia "Cine sunt eu?", adresată responsabil şi onest, ne poate salva. Poate face minuni în viaţa noastră, iar răspunsul la această întrebare ne poate lămuri sensul existenţei. Secularizarea ne îndepărtează de îndumnezeire "Nu-s decât un glas... dar am în spate o viaţă, o enormă experienţă, o imensă "bibliotecă"..., iar înainte... atâta credinţă cât şi viaţă veşnică, prin Iisus Hristos Domnul!", posta cineva pe un blog un răspuns la această întrebare, indicând, fără şovăire, reperul existenţial şi salvator despre care pomeneam mai sus: Iisus Hristos şi, prin El, veşnicia vieţii. Şi uite cum întrebarea se metamorfozează în răspuns, pentru că, identificându-te în adevărul propovăduit de Mântuitorul lumii, "Cine sunt eu" nu mai este întrebare, ci răspuns. "În profunzimea sa, istoria umanităţii şi a fiecărei persoane este un fel de apocalipsă, de judecată, o revelaţie şi o manifestare a faptului că se duce o luptă permenentă în jurul problemei lui Hristos, în jurul adevăratului Dumnezeu. În faptele şi evenimentele cotidiene ale vieţii umanităţii şi a fiecăruia dintre noi se îndeplineşte şi se hotărăşte "destinul" final al oamenilor, după principiul atitudinii lor faţă de Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Începând cu cei doi oameni supuşi păcatului şi delaţiunii morale, lângă Crucea lui Hristos se petrece şi se consumă toată istoria şi întregul destin ori soarta oamenilor fiecărei epoci şi, în consecinţă, sunt judecate faptele noastre de acelaşi judecător. Acum, precum şi la a doua Sa venire. Cu alte cuvinte, existenţa fiecărei persoane, fiinţa, menirea şi istoria sa, în orice situaţie sau atitudine, este judecată în faţa lui Hristos, a prezenţei Domnului, în Iisus Hristos, adică este judecată pe temelia cea veşnică a lui Hristos şi a atitudinii faţă de El!... În momentul în care noi nu mai cugetăm la aceste adevăruri şi realităţi existenţiale ajungem la secularizarea contemporană, în cadrul căreia omul de astăzi nu se mai gândeşte la îndumnezeire şi este arareori preocupat de propria lui sfinţire. Aceştia sunt termenii ce au dispărut din fondul principal de cuvinte al limbii române", ne-a mărturisit drd. Stelian Gomboş, consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte, autorul lucrării "Despre omul de azi din Biserică - între Hristos, existenţialism şi secularizare". Biserica, locul unde omul devine el însuşi Iată cum, pierzându-ne sensul vertical al reperelor fundamentale, raportându-ne existenţa doar la cele orizontale, puse la dispoziţie de semeni şi de instituţii, prin intermediul societăţii în care trăim, ale cărei proprii repere sunt tot mai necreştine, ajungem noi înşine fără de reper şi, din ce în ce mai îndepărtaţi de creştinism, de libertatea pe care ne-o oferă Dumnezeu, chinuiţi de întrebări cărora nu le mai găsim răspunsuri. Dar ele pot fi date, iar "Cine sunt eu?" nu ar mai constitui o teribilă încercare dacă răspunsul l-am căuta în Biserica lui Hristos unde "omul redevine el însuşi, revine la el însuşi, la fraţii săi. "Ceilalţi", pentru om, în Biserica Slavei şi a bucuriei în Hristos, nu sunt infernul, ci bucuria, dragostea şi paradisul său, dar şi viaţa sa, după cum mărturiseşte Avva Apollo în Patericul Egiptean: "Ţi-ai văzut fratele, L-ai văzut pe Dumnezeul tău"", ca să-l cităm din nou pe Stelian Gomboş. Să renunţăm, aşadar, a mai trăi amar, tragic şi disperat propria cădere din pricina unor concepţii, a dorinţelor invadate de păcat, a relativităţii şi desacralizării inoculate de secularizarea lumii acesteia, care ne blochează răspunsul la întrebarea "Cine sunt eu?". Să ne regăsim ca răspuns la această încercare în duhul Marelui reper al existenţei, care este Hristos Mântuitorul lumii, singura salvare şi nădejde, viaţa veşnică, adevărată şi liberă şi în trupul Său teantric care este Biserica. Omul care nu se mai roagă nu este un om liber Biserica Ortodoxă Română, prin glasul Întâistătătorului ei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, oferă răspunsuri şi soluţii duhovniceşti marilor probleme şi întrebări ce frământă existenţial credincioşii. De pildă, în cuvântul de învăţătură rostit în Duminica a V-a după Rusalii, cu prilejul Sfintei Liturghii săvârşite în paraclisul "Sfântul Grigorie Luminătorul", al Reşedinţei patriahale, Preafericirea Sa spunea: "Evanghelia de astăzi semnifică dorinţa Mântuitorului ca omul să nu fie stăpânit de duhurile necurate, să nu fie folosit de duhururile rele pentru a face rău, ci să fie purtător de duhul lui Dumnezeu pentru a săvârşi binele... Omul poate obţine libertatea adevărată prin ascultarea de Mântuitorul Hristos şi de Biserica Sa. Această libertate se manifestă prin iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri... Omul care nu se mai roagă nu este un om liber, ci este împiedicat de duhurile răutăţii ca să se întâlnească cu Dumnezeu iubitorul de oameni... Numai omul care săvârşeşte binele şi se roagă este un om liber pentru că poate iubi pe Dumnezeu şi pe semenii săi, astfel încât adevărata libertate sau sfânta libertate se arată a fi libertatea pentru bunătate, pentru a săvârşi binele şi pentru a aduce pace în sufletele celor din jur".