„Cinstește pe doctor… căci de la Cel Preaînalt este leacul”

Boala poate fi pedeapsă divină pentru păcate. De exemplu, egiptenii au fost loviți de Domnul cu moarte în vite (Ieșire 9, 3, 6) și bube purulente (9, 9-10), pentru că s-au opus eliberării din robie a fiilor lui Israel. Filistenii au fost și ei pedepsiți cu bube usturătoare (1 Regi 5, 6), pentru că au capturat chivotul și pentru că l-au pus într-un sanctuar idolatru.

Chiar fiii lui Israel sunt avertizați la încheierea legământului de pe Muntele Sinai că nerespectarea poruncilor la care se angajează atrage după sine blestemul și pedeapsa divină: „Iar dacă nu vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău și nu te vei sili să împlinești toate poruncile și hotărârile Lui […], să te bată Domnul cu oftică, cu lingoare, cu friguri, cu aprindere […] Te va lovi Domnul cu lepra Egiptului, cu trânji, cu râie și cu pecingine, de care să nu te poți vindeca; să te bată Domnul cu nebunie, cu orbire și cu amorțirea inimii” (Deuteronom 28, 15, 22, 27-28).

În psalmi, orantul este de multe ori conștient că boala poate fi o urmare a păcatelor: „Săgețile Tale s-au înfipt în mine și ai întărit peste mine mâna Ta. Nu este vindecare în trupul meu de la fața mâniei Tale; nu este pace în oasele mele de la fața păcatelor mele. Că fărădelegile mele au covârșit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine. Împuțitu-s-au și au putrezit rănile mele, de la fața nebuniei mele. Chinuitu-m-am și m-am gârbovit până în sfârșit, toată ziua mâhnindu-mă umblam. Că șalele mele s-au umplut de ocări și nu este vindecare în trupul meu” (Psalmul 37, 2-7).

Păcatul sau răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu constituie, așadar, o cauză pentru boală. Dar ele nu sunt singura. Pentru a sublinia importanța acestei teme, o întreagă carte din Biblie dezbate această problematică, luând ca model viața Dreptului Iov. Deși Iov era „fără prihană și drept” (Iov 1, 1), el este lăsat în mâna lui Satan, trecând printr-o serie de necazuri cumplite, printre care și boala: „Satan […] a lovit pe Iov cu lepră, din tălpile picioarelor până în creștetul capului. Și a luat Iov un ciob ca să se scarpine și ședea pe gunoi, afară din oraș” (Iov 2, 7-8).

Cartea lui Iov dezbate tocmai convingerea contemporană că orice necaz și orice boală sunt cauzate de păcate. Pe Iov îl vizitează trei prieteni, care se străduiesc să-l convingă că trebuie să fi săvârșit păcate, de vreme ce trece prin asemenea grozăvii. Iov însă nu știe ce păcate a săvârșit și dorește să fie lămurit de Însuși Dumnezeu, Care va interveni spre finalul cărții. Totuși, până atunci, problematica suferinței este discutată cu argumente de un alt prieten, care intervine mai târziu în dezbatere, Elihu. Acesta explică cel mai limpede din întreaga carte cum stau lucrurile. Suferința nu este neapărat provocată direct de un păcat anume. Omul însă este o făptură slabă, limitată, iar suferința poate apărea spre înțelepțire. „Nelegiuiții […] nu se roagă lui Dumnezeu când sunt puși în lanțuri” (Iov 36, 13). Cel care dobândește folos din suferință este cel care înțelege mai bine condiția precară umană și conștientizează dependența lui de Dumnezeu, iar suferința nu îl va îngenunchea, ci îl va înțelepți. „Dar pe cel nenorocit Dumnezeu îl scapă prin nenorocirea lui și prin suferință Dumnezeu îi dă învățătură” (Iov 36, 15). Elihu i se adresează apoi direct lui Iov, cel încercat de boală: „Tot așa și pe tine te va scoate din strânsoarea durerii, ca să te pună la loc larg, unde nu mai este nici o stinghereală și unde masa ta va fi încărcată cu mâncări grase și alese. Dacă tu ai fost pedepsit cu strășnicie, ca un nelegiuit, tu scoate din pedeapsă puterea dreptății. Certarea Lui să nu te împingă la mânie împotriva Lui și mulțimea bătăii să nu te scoată din calea cugetului drept” (Iov 36, 16-18).

Domnul va izbăvi sigur din suferință, fie că o face prin vindecare, fie, putem merge chiar atât de departe, prin moarte. Moartea nu trebuie să fie înfricoșătoare, fiind doar o trecere. Dar suferința nu constituie finalul, ci este doar un mijloc de înțelepțire, pe care oamenii nu trebuie să-l rateze, aruncând vina asupra lui Dumnezeu. Pentru condiția umilă a omului, pentru limitările lui, suferința poate fi singura modalitate de atenționare, așa cum un ucenic poate fi atenționat spre învățătură.

Confruntarea cu boala nu trebuie să dirijeze doar pe prima direcție: boala cauzată de păcat. Riscul este întruchipat de prietenii lui Iov, care, privind boala lui Iov, erau convinși că Iov săvârșise păcate grave și îl judecau. Ar trebui să contemplăm boala sub amândouă aspectele: ca pedeapsă pentru păcate (dar nu ale altora, ci ale noastre, ca psalmistul în Psalmul 37) şi ca înțelepțire, conștientizare a condiției umile a omului și a dependenței de Dumnezeu.

Să fie, atunci, singura soluție contemplarea pasivă? Nicidecum. În cărțile sapiențiale, se discută chiar și despre rolul doctorului. Titlul materialului de față l-am preluat după Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, cap. 38, din care merită citat pe larg: „Cinstește pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că și pe el l-a făcut Domnul. Că de la Cel Preaînalt este leacul și de la rege va lua dar. Știința doctorului va înălța capul lui și înaintea celor mari va fi minunat. Domnul a zidit din pământ leacurile și omul înțelept nu se va scârbi de ele. Au nu din lemn s-a îndulcit apa, că să se cunoască puterea Lui [referire la episodul în care Moise aruncă un lemn arătat de Domnul în apa amară și o face dulce și bună de băut – Ieșire 15, 25]. Și El a dat oamenilor știință, ca să Se mărească întru leacurile Sale cele minunate. Cu aceasta tămăduiește și ridică durerea. Spițerul cu acestea va face alifiile. Nu este sfârșit lucrurilor Domnului și pace de la El este peste fața pământului” (Sirah 38, 1-8).

Doctorul (medicul) este vrednic de cinste, fiind și el lăsat de Dumnezeu. Cinstea pe care i-o acordăm înseamnă să ascultăm de sfaturile medicului, să nu forțăm minuni printr-o credință ispititoare. Dacă ar fi să transpunem în limbajul Noului Testament, ar însemna să nu ne aruncăm de pe aripa Templului, convinși fiind că Domnul va trimite îngeri care să ne prindă în brațe. Nici Hristos n-a căzut acestei ispite (Luca 4, 9-12).

Omul înțelept nu va disprețui leacurile (medicamentele), pentru că și ele sunt opera lui Dumnezeu. Tămăduirea vine de la Domnul, iar Dumnezeu dă știință spițerilor (farma­ciștilor, medicilor) ca să facă alifiile (medicamentele). Textul din Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, este poate cel mai profund din Biblie pentru încrederea în medicină și în medicamente. Dumnezeu rămâne singurul vindecător, dar El poate lucra și prin oameni, prin darurile înțelepciunii, care pot cuprinde și domeniul medical.

Medicul adevărat este cel care își cunoaște limitele și înțelege că vindecarea ține de puterea lui Dumnezeu. De altfel, unul dintre cei mai prolifici scriitori ai Noului Testament, Evanghelistul Luca, cel care a alcătuit Evanghelia care îi poartă numele și istoria Bisericii primare, cartea Faptele Apostolilor, era medic („Vă îmbrățișează Luca, doctorul iubit” – Coloseni 4, 14).

Dumnezeu tămăduiește prin minuni, dar și prin leacurile (medicamentele) făcute de spițeri (medici și farmaciști). Concluzia paragrafului din cartea sapiențială este edificatoare: „Nu este sfârșit lucrurilor Domnului”.