Cinstind crucea, Îl cinstim pe Hristos!

Un articol de: Pr. Nicolae Stoia - 11 Martie 2015

Numai cei năpădiţi de negativism în­drăz­nesc să spu­nă că cinstirea cru­cii este idolatrie. Şi stă­ru­ind în a spune aşa, contrazic ce­ea ce afirmă cu limpezime în­săşi Sfânta Scriptură, că adică „cru­cea este puterea lui Dum­nezeu“ (1 Co. 1, 18). Şi totodată nea­gă ceea ce dovedeşte rotun­ji­­mea celor două mii de ani de tră­ire creştină.

Pornind de la aceste premi­se, o elementară corectitudine, de bun-simţ, cere câteva lă­mu­riri atât de ordin biblic, cât şi de logică. Mai întâi de toate e ne­cesar să spunem că între cru­ce şi idol, ca într-o nefi­reas­că împletire a lor, există o deo­se­bire de substanţă. Deoarece ido­lul nu are suport în realita­te, în schimb crucea vorbeşte des­pre un eveniment ţinând de spe­cia concretului istoric, anu­me răstignirea lui Iisus pentru mân­tuirea lumii.

Iar din această deosebire decurge şi impactul pe care ele îl au asupra noastră sub aspect com­portamental. Căci dacă cru­cea ne înalţă mintea şi su­fle­­tul la Dumnezeu, idolul are e­fecte din cele mai degradante. Ca în episodul cu „viţelul de aur căruia evreii i-au adus ar­deri de tot. Apoi au şezut de au mân­cat şi au băut şi pe urmă au jucat“ (Ieşire 32, 4-6). Şi din pri­cina unor asemenea răstăl­mă­ciri şi rătăciri neghioabe Dum­nezeu le-a poruncit „să nu-şi facă chip cioplit şi nici vreo asemănare cu ceva din câ­te sunt în cer, sus, ori din câte sunt pe pământ, jos, ori din câte sunt în apele de sub pă­mânt. Să nu se închine lor şi nici să le slu­jească!“ (Ieşire 20, 4-5).

În detrimentul acestei po­runci, există în Vechiul Tes­ta­ment un episod care, cum­pă­nin­du-se pe muchia de cuţit a sa­crilegiului, mai-mai că pare un îndemn la idolatrie. Şi încă u­nul venind chiar din partea lui Dumnezeu. Pentru că El În­suşi, de parcă alt mai potrivit mijloc de scăpare nu ar fi fost, i-a poruncit lui Moise „să facă un şarpe şi să-l pună pe un stâlp; şi va fi că tot omul atins de muşcătura şerpească, de se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moi­se un şarpe de aramă apoi l-a pus pe un stâlp; şi când un şar­pe muşca vreun om, acela pri­vea la şarpele cel de aramă şi trăia“ (Numeri 21, 8-9). Tâl­cul acestei întâmplări ni-l dez­vă­luie Iisus spunând că a fost o an­ticipare a înălţării Sale pe cru­ce, „ca tot cel care crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veş­nică“ (In. 3, 15).

Asupra sensului ei a stăruit şi Sfântul Ioan Hrisostom într-o Omilie la statui, spunând că „şar­pele a preînchipuit taina cru­cii. Şi ce a dorit Dumnezeu să spună prin aceasta? Anume că, precum atunci şarpele de a­ra­mă a fost spânzurat pe lemn, pen­tru a curma muşcătura şer­pi­lor, tot astfel Iisus, Cel lipsit de păcat, a fost răstignit pe cru­ce ca să pună capăt lucrării demonilor“.

Dar dacă la porunca dată de Dum­nezeu lui Moise „să facă un şarpe de aramă“ (Numeri 21, 8) o adăugăm pe cea prin ca­re i-a spus „să facă doi heruvimi de aur“ (Ieşire 25, 18) şi a­poi le punem faţă-n faţă cu cea prin care tot El i-a spus lui Moi­se, şi prin el întregului norod evreu, „să nu-şi facă chip cioplit“ (Iş. 20, 4), aproape că ne vi­ne să spunem că Dumnezeu, „la Care nu există schimbare sau umbră de mutare“ (Iac. 1, 17), Se contrazice. Singura ieşi­re din paradoxul unei asemenea situaţii „este aceea de a şti da­că fiinţele şi lucrurile de care ne folosim sunt pentru noi uşi ca­re ne duc spre Dumnezeu sau o­glinzi care ne întorc spre noi în­şine“ (G. Marcel). Sau, alt­min­­teri spus, Dumnezeu inter­zi­ce închinarea la idoli şi toto­da­­tă doreşte să cinstim lucru­ri­le sfinte, cum sunt icoana şi cru­cea, „pentru ca prin mijlo­ci­rea lor să urcăm cu mintea şi cu sufletul la El“ (Sfântul Ioan Damaschin).

Cinstirea crucii este şi un răs­puns la trebuinţa omeneas­că de a opera cu noţiuni concre­te şi de aceea „refuzul ei trans­for­­mă creştinismul într-o teorie ab­stractă“ (L. Uspenski). Alt­min­teri, un creştin ortodox au­ten­­tic „nu va cinsti niciodată ma­teria crucii - să nu fie! -, ci cru­cea ca simbol al lui Hristos. Iar acolo unde se află semnul Lui, acolo Se află şi El de faţă“ (Sfân­tul Ioan Damaschin). Ve­nind să întărească cele de mai sus, Sfântul Teodor Studitul, con­fruntat la vremea sa cu a­se­me­nea aspecte delicate, a pus de­getul pe rană şi, în chipul cel mai lămuritor cu putinţă, le-a răs­puns împotrivitorilor crucii că „nu substanţa ei e venerată, ci efigia prototipului închipuită pe ea ca o pecete“.

Celor care, din motive numai de ei ştiute, resping crucea şi făgăduinţele de mare belşug spi­ritual pe care ni le oferă, dân­du-se cu sârguinţă amăgirii de a spune că nu este decât un chip cioplit, un lemn prin care s-a pronunţat blestemul osândei la moarte, le amintim că ea a fost sfinţită de sângele lui Iisus. Iar Scriptura porunceşte, şi nu avem cum să nu-i dăm cre­zare, „ca pe cele pe care le-a cu­răţit Dumnezeu, tu să nu le nu­meşti spurcate!“ (FA 10, 15). Alt­minteri, ce I-am putea răs­pun­de lui Dumnezeu Care, în do­rinţa de a ni se adresa, ţine sea­ma de rosturile condiţiei noas­tre trupeşti? Şi ca atare El în­găduie să ne folosim de anu­mi­­te forme materiale, pentru ca, prin mijlocirea lor, să ur­căm cu mintea şi sufletul la El? În­să oricum am privi-o, crucea ră­mâne cea mai răvăşitoare do­­va­dă „a nebuniei lui Dum­nezeu, cea mai înţeleaptă decât oa­menii şi a slăbiciunii lui Dum­nezeu mai puternică decât oamenii“ (1 Co. 1, 25).