Cinstirea Icoanei Prodromița - 15 ani de ocrotire şi binecuvântare revărsate asupra Paraclisului Catedralei Naționale

Sunt zile pe care Dumnezeu le așază în viața noastră ca pe niște popasuri duhovnicești. Ziua cinstirii Icoanei Maicii Domnului Prodromița s-a aşezat de 15 ani, începând din anul 2011, ca ceas de strajă pentru Paraclisul Catedralei Naționale. Icoana care aduce multe bucurii şi împliniri credincioşilor din Capitală şi nu numai este o copie în mărime naturală a icoanei făcătoare de minuni de la Sfântul Munte Athos, realizată în urmă cu 15 ani, sfințită în acest sfânt lăcaș și rânduită, din încredințarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, drept ocrotitoare a acestui loc de rugăciune, împreună cu Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat și Ocrotitorul României, și cu Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului.

De atunci, chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu veghează asupra acestui lăcaș și a celor care îi trec pragul. Înaintea sfintei sale icoane s-au așezat, de-a lungul acestor ani, nenumărate rugăciuni, s-au vărsat lacrimi, s-au rostit cuvinte de mulțumire și s-au așternut înaintea lui Dumnezeu suspinele și nădejdile multora. Acolo unde este cinstită Maica Domnului, omul nu rămâne niciodată singur. Ea duce rugăciunea noastră înaintea Fiului său și așază peste frământările inimii omenești acoperământul binecuvântat al mijlocirii sale.

Amintesc doar în câteva cuvinte legătura statornică a românilor cu Sfântul Munte Athos. În decursul veacurilor, românii s-au numărat printre marii binefăcători ai acestui ținut binecuvântat al rugăciunii. Istoria Athosului este atât de bogată și de adâncă, încât nu poate fi cuprinsă în doar câteva cuvinte. Fiecare mănăstire, fiecare chilie, fiecare peșteră și fiecare cărare poartă urmele pașilor unor oameni care au părăsit zgomotul lumii pentru a căuta, în liniștea pustiei, pacea lui Dumnezeu.

Potrivit tradiției athonite, Sfântul Munte a fost ales de însăși Maica Domnului. Călătorind împreună cu Sfântul Evanghelist Ioan spre Cipru, unde se afla Sfântul și Dreptul Lazăr, prietenul Mântuitorului, corabia lor a fost surprinsă de o furtună puternică și purtată către țărmurile Athosului. Maica Domnului a rămas acolo, împreună cu Evanghelistul Ioan, pentru câteva zile și a binecuvântat acel loc, alegându-l drept grădina sa. De atunci, peste acest munte înconjurat de apele mării avea să se așeze o tainică binecuvântare. Pădurile, stâncile, peșterile și țărmurile sale au devenit, de-a lungul veacurilor, locuri ale rugăciunii neîncetate. Potrivit anumitor izvoare, încă din vremea în care pustiul Egiptului înflorea prin nevoințele marilor sihaștri, iar după alții ceva mai târziu, în Muntele Athos au început să se așeze pustnici, nevoitori și rugători, oameni care au ales să trăiască departe de zgomotul lumii, având drept bogăție sărăcia de bunăvoie, drept hrană rugăciunea și drept dor neostoit întâlnirea cu Dumnezeu.

Începând cu veacul al X-lea, această geografie solitară a sfinţeniei a început să fie împodobită și cu mari așezăminte monahale, ridicate cu sprijinul împăraților Bizanțului. Cea dintâi dintre marile ctitorii athonite a fost Mănăstirea Lavra, cunoscută astăzi drept Marea Lavră, întemeiată în anul 963. Însă, înaintea acestor mari zidiri de piatră, muntele fusese deja sfințit prin zidirea nevăzută a rugăciunii. În multe locuri viețuiau sihaștri, cunoscuți sau necunoscuți de oameni, ale căror nume poate că nu s-au păstrat în cărțile istoriei, dar au rămas, cu siguranță, scrise în Cartea Vieții. Ei au fost adevărate candele aprinse în singurătatea muntelui, oameni care au ajutat omenirea prin rugăciunile lor, fără ca lumea să-i cunoască.

Încă din vremuri de demult, printre cei care s-au îndreptat către această Grădină a Maicii Domnului s-au aflat și români. Noi nu am avut aici o mănăstire proprie, asemenea altor popoare, însă am avut ceva care vorbește și mai profund despre credința, generozitatea și noblețea sufletului românesc: am sprijinit aproape toate marile mănăstiri ale Sfântului Munte.

Dacă veți cerceta istoria marilor lavre și mănăstiri athonite, mai ales după căderea Imperiului Bizantin, în anul 1453, cu greu veți găsi o vatră monahală însemnată a Sfântului Munte care să nu fi primit ajutor din partea domnitorilor, boierilor și credincioșilor români de pretutindeni. Într-o vreme în care vechea lume bizantină se prăbușea, iar multe dintre mănăstirile Athosului treceau prin grele încercări, din Țările Române au pornit către Sfântul Munte danii, odoare, cărți, veșminte, ajutoare și multă dragoste.

Astfel, între pământul românesc și Sfântul Munte s-a țesut, de-a lungul veacurilor, o legătură nevăzută, asemenea unui fir de lumină. Domnitorii și boierii noștri au zidit și au restaurat, monahii români s-au rugat în chilii și sihăstrii, iar poporul dreptcredincios a privit întotdeauna către Athos ca spre una dintre cele mai strălucite vetre ale Ortodoxiei.

În inima Bucureștiului, înaintea Icoanei Maicii Domnului Prodromița, această legătură seculară devine din nou lucrătoare. Athosul nu mai este doar un munte îndepărtat, înconjurat de mare, ci se apropie de noi prin chipul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu. Grădina Maicii Domnului își trimite mireasma până aici, iar Icoana Prodromița devine o fereastră deschisă către rugăciunea de veacuri a Sfântului Munte.

De 15 ani, Maica Domnului Prodromița privește către cei care intră în preajma Catedralei Naționale. Cea mai frumoasă istorie a acestei icoane este alcătuită din rugăciunile neștiute ale oamenilor: din lacrimile pe care numai Dumnezeu le-a văzut, din durerile aduse aici în tăcere, din mulțumirile șoptite și din nădejdile care au prins din nou putere înaintea chipului ei.

Putem spune, fără a exagera, că întregul Munte Athos poartă, într-un anumit fel, pecetea credinței, a dragostei și a jertfelniciei românești, pentru că, de-a lungul veacurilor, aproape în fiecare loc românii au așezat câte ceva din credința, jertfa și dragostea lor. Într-o mănăstire au ridicat un paraclis, în alta au restaurat o biserică, în altă parte au trimis odoare, cărți, veșminte, danii și ajutoare. Astfel, dărnicia românească s-a răspândit peste Sfântul Munte asemenea unei semințe binecuvântate, iar urmele ei pot fi întâlnite până astăzi în aproape toate marile vetre athonite.

În veacul al XIX-lea, românii care viețuiau în Grădina Maicii Domnului au dorit să aibă un schit al lor, un așezământ românesc care, deși poartă numele de schit, are, în realitate, o rânduială apropiată de aceea a marilor mănăstiri athonite. Atunci s-au unit monahi veniți din Transilvania, din Țara Românească și din Moldova. Deși proveneau din provincii românești despărțite încă prin hotare vremelnice, ei erau uniți prin același dor de Dumnezeu. Cu multă osteneală au adunat cele necesare și au cumpărat o chilie în ținutul numit Vigla, aflat la mai bine de un ceas de mers de cunoscuta Mănăstire a Marii Lavre.

Astfel a început să prindă rădăcini, în pământul aspru și binecuvântat al Athosului, Schitul Românesc Prodromu. O vatră românească de rugăciune se așeza în Grădina Maicii Domnului, iar glasul rugăciunii în limba noastră avea să se înalțe de atunci neîncetat între stâncile, pădurile și țărmurile Sfântului Munte.

După întemeierea schitului și după așezarea rânduielilor sale, ctitorii au dorit să împodobească biserica și cu o icoană a Maicii Domnului, care să devină ocrotitoarea noii obști. În Sfântul Munte existau deja icoane vestite, înaintea cărora generații întregi de monahi își plecaseră frunțile și își vărsaseră lacrimile: icoana Axion Estin, icoana Portaitissa (Portărița), icoana Cucuzelița, icoana Gerontissa de la Marea Lavră și multe alte chipuri sfinte ale Preacuratei, răspândite asemenea unor stele luminoase în cuprinsul muntelui.

Părinții români ai Athosului, pe care Biserica Ortodoxă Română i-a așezat recent în rândul sfinților, au dorit, la rândul lor, ca și biserica Schitului Prodromu să aibă o asemenea icoană, înaintea căreia monahii să-și plece genunchii, să-și încredințeze nevoințele și să ceară ajutorul Maicii Domnului. Pentru împlinirea acestei dorințe, au apelat la un zugrav evlavios din Iași, încredințându-i lucrarea pictării.

Istoria icoanei este îndeobște cunoscută și iubită de credincioși. În anul 1863, zugravul ieșean Iordache Nicolau s-a întâlnit cu părinții veniți de la Schitul Prodromu și le-a făgăduit că, după priceperea și puterea sa, va zugrăvi o icoană a Maicii Domnului.

A început lucrul cu evlavie și cu dorință sfântă, însă, pe măsură ce pictura înainta, a observat că osteneala lui părea zadarnică. Icoana nu ieșea așa cum își dorea. Chipul Maicii Domnului și al Pruncului Hristos nu aveau frumusețea, lumina și expresia pe care zugravul le căuta. Nici el nu era mulțumit de lucrare, dar nici părinții Nifon și Nectarie, care comandaseră icoana, nu puteau socoti icoana încheiată. Și tocmai aici, în locul în care puterea omenească și-a recunoscut neputința, a început taina lucrării dumnezeiești.

Minunea s-a petrecut nu într-o catedrală măreață și nici într-un palat, ci într-un modest atelier de pictură din mahalaua Buciumului, undeva spre ieșirea din Iași. Ca de atâtea ori în istoria mântuirii, Dumnezeu a ales un loc smerit pentru a descoperi o lucrare plină de binecuvântare.

După ce îi înștiințase pe monahii de la Prodromu că nu mai poate continua o asemenea pictură și că renunță la încercarea de a desăvârși chipurile sfinte, zugravul s-a întors, într-o dimineață, în atelierul său. Și atunci a văzut ceea ce mâna sa nu izbutise să zugrăvească: chipul Maicii Domnului se arătase luminos, frumos și plin de o strălucire pe care el însuși nu o putea explica.

În fața acelei frumuseți, zugravul și-a recunoscut neputința și, în același timp, a înțeles minunea. A mărturisit cu smerenie că aceea nu era lucrarea mâinii sale și nici rodul talentului său, ci o lucrare mai presus de priceperea omenească, un răspuns tainic al Maicii Domnului la credința, dragostea și rugăciunea monahilor veniți din Sfântul Munte.

În tradiția Ortodoxiei există mai multe icoane numite „nefăcute” sau „nepictate de mână omenească”, cunoscute sub numele de icoane acheiropoiete. Între acestea este cinstită și Icoana Maicii Domnului Prodromița, al cărei chip a primit, printr-o lucrare mai presus de înțelegerea noastră, frumusețea și lumina pe care mâna zugravului nu reușise să le așeze.

A fost, am putea spune, răspunsul Maicii Domnului la dragostea monahilor români veniți de la Athos. Ei căutaseră un chip înaintea căruia să se roage, iar Preacurata le-a dăruit mai mult decât ceruseră: le-a lăsat un semn al prezenței și al ocrotirii sale. Dar drumul icoanei către Sfântul Munte avea să devină el însuși o pagină de pateric târziu.

Înainte de a ajunge la corabia care urma să plece din Galați către Muntele Athos, icoana a făcut mai multe popasuri în biserici și în diferite localități. Pretutindeni, părinții care o însoțeau au fost martorii unei evlavii impresionante și ai unor întâmplări minunate. Credincioșii veneau să se închine, să se roage, să-și așeze durerile înaintea chipului Maicii Domnului și să ceară ajutor în necazurile lor.

 În orașele și bisericile în care a poposit icoana, minunile și darurile s-au arătat de îndată. Icoana, proaspăt zugrăvită printr-o rânduială dumnezeiască tainică și prin binecuvântarea Maicii Domnului, devenea, încă înainte de a ajunge la destinația ei, izvor de mângâiere și nădejde pentru cei care se apropiau cu credință.

Astfel, drumul către Athos nu a fost doar o călătorie de la Iași la Galați și apoi, pe mare, către Sfântul Munte. Pe unde trecea icoana, oamenii se adunau; unde se oprea, rugăciunea se înmulțea; unde era așezată spre închinare, inimile se deschideau. Parcă însăși Maica Domnului își lua rămas-bun de la pământul românesc, binecuvântându-i pe cei care veneau înaintea chipului ei, înainte să pornească spre Grădina pe care o alesese drept moștenire a sa.

Și poate că aici se ascunde una dintre cele mai frumoase taine ale icoanei Prodromița: ea s-a născut din rugăciunea monahilor români de la Athos, a fost zugrăvită pe pământ românesc și, înainte de a ajunge în Sfântul Munte, a străbătut drumurile țării noastre, adunând în jurul ei lacrimi, rugăciuni și nădejdi. De aceea, ea poartă până astăzi, în chip tainic, atât mireasma Athosului, cât și dorul credincios al poporului român.

Din anul 1863 și până astăzi, candela rugăciunii nu s-a mai stins înaintea ei. Generații de monahi și pelerini au venit și au plecat, vremurile s-au schimbat, împărățiile și stăpânirile lumii au trecut, dar chipul Maicii Domnului Prodromița a rămas acolo, în biserica Schitului Românesc Prodromu, asemenea unei ferestre deschise către cer, mărturisind că, atunci când omul își recunoaște cu smerenie neputința și Îi lasă lui Dumnezeu loc să lucreze, ceea ce mâna omenească nu poate desăvârși poate fi împlinit prin har.

Evlavia față de Icoana Maicii Domnului Prodromița s-a răspândit de timpuriu și pe pământ românesc. Încă de la sfârșitul veacului al XIX-lea și de la începutul veacului trecut au fost zugrăvite copii ale acestei icoane, așezate spre cinstire în mai multe locuri din țară, îndeosebi în bisericile legate, într-un fel sau altul, de drumul pe care icoana l-a străbătut de la Iași până la Muntele Athos.

Așa se face că asemenea copii ale icoanei Prodromița s-au aflat și în locuri care au păstrat o legătură permanentă cu monahismul athonit, între care Schitul Prodromu de altădată, astăzi Bucium, de lângă Iași, și Schitul Darvari din București. Aceste vetre de rugăciune îi sprijineau, an de an, pe monahii athoniți cu bunuri, alimente, bani și alte ajutoare, adunate cu osteneală și dragoste de la credincioși și trimise apoi către Sfântul Munte.

Era, am putea spune, o adevărată punte a milosteniei și a rugăciunii. Din România plecau către Athos darurile credincioșilor, iar din Grădina Maicii Domnului se întorceau binecuvântarea, rugăciunea și mireasma unei vieți închinate lui Dumnezeu.

Sărbătoarea icoanei Prodromița era cinstită cu evlavie chiar înainte de instituirea ei oficială și de așezarea în calendarul Bisericii. Cei care își amintesc vremurile de dinainte de anul 1989 știu că această zi era prăznuită atât la Schitul Prodromu, astăzi Bucium, de lângă Iași, cât și la Schitul Darvari din București. În vremuri în care multe mărturisiri ale credinței se făceau cu discreție și cu jertfă, evlavia față de Maica Domnului nu s-a stins, ci a continuat să ardă asemenea unei candele tainice.

La Schitul Darvari, au viețuit și ultimii călugări veniți de la Muntele Athos care s-au așezat în București. După puterea și dragostea lor, împreună cu credincioșii care le erau aproape, aceștia au continuat să sprijine Schitul Românesc Prodromu. Astfel, chiar în inima unei cetăți mari și zgomotoase precum Bucureștiul, s-a păstrat o fereastră deschisă către liniștea și rugăciunea Athosului.

Prin rânduiala lui Dumnezeu, în acești ani, la Schitul Prodromu s-au împlinit lucrări importante, unele dintre ele deosebit de ample, cu ajutorul credincioșilor din România. Dragostea lor s-a prefăcut în zidire, în restaurare, în sprijin pentru obște și în continuitatea unei prezențe românești care trebuie păstrată cu multă grijă.

În ultimii ani, acestui sprijin i s-a adăugat și ajutorul autorităților statului român, întrucât, printr-o lege a Parlamentului României, Schitul Prodromu primește anual o sumă de bani. Desigur, această sumă nu acoperă toate lucrările care se cer împlinite acolo, însă ea constituie un ajutor important și de mare folos pentru această vatră românească de rugăciune din Sfântul Munte.

De asemenea, recent, în luna aprilie, o delegație a Patriarhiei Române s-a aflat în Sfântul Munte Athos, pentru a oferi comunităților monahale românești, din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, alimente de bază și cărți tipărite la Editurile Patriarhiei Române.

Ne amintim, înainte de toate, de evlavia românilor față de Muntele Athos, dar și de dragostea statornică a credincioșilor pentru Biserică, oriunde s-ar afla. Pentru că inima credincioasă nu măsoară dragostea după mărimea zidurilor și nici după renumele unui loc. Ea iubește deopotrivă Catedrala Națională, o veche mănăstire, o biserică foarte cunoscută sau o parohie retrasă, ascunsă într-un sat ori la marginea unui drum.

Pretutindeni unde se săvârșește Sfânta Liturghie, unde arde o candelă și unde un om își pleacă genunchii înaintea lui Dumnezeu, acolo este casa Tatălui ceresc. Uneori, smeritele altare păstrează multe lacrimi, iar cele mai tăcute biserici ascund rugăciuni pe care numai Dumnezeu le cunoaște.

Din încredințarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, am săvârșit la sărbătoarea Prodromiței Sfânta Liturghie în bucurie duhovnicească. Cu acest prilej, am fost bucuros să transmit părinților slujitori cuvinte de felicitare și recunoștință pentru lucrarea lor, pentru osteneala statornică și pentru slujirea pe care o împlinesc zi de zi.

Ostenelile lor sunt cu atât mai mari cu cât aici vin aproape în fiecare zi credincioși din București și din toate colțurile țării. I-am văzut adunați laolaltă, veniți de aproape și de departe, purtând fiecare în inimă o rugăciune, o mulțumire, o durere sau o nădejde. Unii veniţi pentru prima dată, alții se întorc mereu, dar pe toți îi adună aceeași dorință de a sta înaintea lui Dumnezeu, sub privirea blândă și ocrotitoare a Maicii Domnului.

Este o osteneală deosebită, adeseori nevăzută de oameni, dar cunoscută de Dumnezeu. De aceea, ne rugăm ca Domnul să reverse peste toți darurile cele bogate: peste părintele arhimandrit Ciprian, peste părintele arhimandrit Dionisie, peste părinţii Ioan şi Codruţ, peste toți ceilalți slujitori, precum și peste ucenicii, apropiații și ajutătorii lor, dintre care pe mulți i-am văzut slujind cu dragoste și dăruire.

Fiecare osteneală făcută pentru Biserică are înaintea lui Dumnezeu o lumină pe care noi nu o putem măsura. Poate că oamenii uită uneori un gest, o zi de slujire, un ceas de priveghere sau o jertfă făcută în tăcere, dar Dumnezeu nu uită nimic din ceea ce este săvârșit cu inimă curată și cu dragoste.

Mulțumim în mod deosebit credincioșilor veniți din Maramureș, dar și tuturor celor veniți din București și din alte părți ale țării, care au zăbovit cu răbdare la toată slujba. Prezența lor este o mărturie că dragostea pentru Dumnezeu și pentru Maica Domnului poate birui distanțele, oboseala și toate greutățile drumului.

Este frumos să vedem oameni care vin de departe pentru a se ruga. Este frumos să vedem că, într-o lume atât de grăbită, mai există oameni care își fac timp pentru Dumnezeu; oameni care lasă pentru câteva ceasuri grijile și preocupările vieții și aleg să stea în biserică, înaintea Sfântului Altar și a icoanei Maicii Domnului. Dincolo de toate schimbările vremurilor, omul încă Îl caută pe Dumnezeu, iar inima lui încă tânjește după cer.

La capătul zilei de sărbătoare și de aleasă bucurie duhovnicească închinată Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa am mulțumit lui Dumnezeu pentru Sfânta Liturghie, pentru binecuvântarea Sfântului Munte Athos și pentru rugăciunea monahilor de acolo. Să-I mulțumim pentru Schitul Românesc Prodromu, vatră de rugăciune în care se nevoiesc părinți români și pentru toți cei care, de-a lungul vremurilor, l-au sprijinit, l-au împodobit și l-au păstrat cu dragoste și jertfelnicie.

Să-I mulțumim pentru această icoană binecuvântată a Maicii Domnului Prodromița și pentru cei 15 ani în care chipul ei preacurat a vegheat asupra acestui paraclis, primind rugăciunile și lacrimile atâtor credincioși care au venit înaintea ei cu credință și evlavie.

Și, mai presus de toate, să ne rugăm din toată inima ca Dumnezeu să reverse peste noi toți darurile Sale cele bogate, să ne dăruiască pace sufletelor, lumină minților, sănătate, putere în încercări și statornicie în credință.

Iar Maica Domnului Prodromița, cea care a răspuns odinioară dragostei și rugăciunii smerite a monahilor români din Sfântul Munte, să privească și către noi cu aceeași milostivire. Să ne fie acoperământ în încercări, mângâiere în întristări, călăuză în vreme de rătăcire și lumină pe drumul către Hristos. Să păzească Biserica noastră, Sfântul Munte Athos, Schitul Românesc Prodromu, Catedrala Națională și acest paraclis; să-i ocrotească pe slujitori, pe binefăcători și pe toți credincioșii care vin cu inimă curată, căutând mângâiere, întărire și sprijinire în nevoi.

Și, așa cum odinioară corabia care o purta pe Maica Domnului a ajuns, prin lucrare dumnezeiască, trecând prin furtună, la țărmurile Athosului, tot astfel să ne călăuzească și pe noi, prin furtunile și valurile acestei vieți, către țărmul cel liniștit al Împărăției lui Dumnezeu.

Să-I mulțumim, așadar, lui Dumnezeu pentru cei 15 ani de binecuvântare revărsată asupra acestui loc prin cinstirea Icoanei Maicii Domnului Prodromița.

Să o rugăm pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să păzească paraclisul, Catedrala Națională, Biserica și poporul nostru și să ne acopere pe toți cu cinstitul ei acoperământ, călăuzindu-ne, prin furtunile acestei vieți, către limanul cel liniștit al Împărăției Fiului ei.