Ciprian Porumbescu, „un inel cu piatră scumpă pe podoabă de aur”
Peste Moldova s-a așternut o molatecă toamnă, cu vremuri schimbătoare, când natura ne oferă un minunat spectacol cromatic, care te îmbie să devii atent „spectator”. Zilele trecute, alături de câţiva iubitori de frumos, am hotărât să pornim într-un pelerinaj de suflet, prin locuri tihnite, ajungând şi pe urmele inegalabilului „crai nou” al culturii româneşti, Ciprian Porumbescu. Pe 14 octombrie s-au împlinit 168 de ani de când, sub ocrotirea Sfintei Parascheva, preoteasa Emilia i-a dăruit soţului ei, preotului Iraclie Porumbescu, pe-al doilea dintre cei nouă copii, care a înscris pagini unice în cartea de aur a culturii naţionale. De aceea, o rugăciune la mormântul lui era, cred, cea mai potrivită dovadă a neuitării.
Înspre leagănul prunciei sale, Stupca (astăzi purtând numele cunoscutului teolog şi muzicolog), am străbătut o pădure, uimindu-ne de priveliştile răpitoare ca frumuseţe. Am admirat nu doar măreţia peisajului, dar și veştedul covor multicolor al frunzelor căzute de pe ramuri, având impresia că ne aflam într-o imensă catedrală pictată de cel mai iscusit acuarelist din câţi au existat vreodată. Am pășit pe el, gândind la spusele inspirate ale dumnezeiescului Ioan Hrisostom: „Și precum mai mult ne minunăm de sculptorul de statui atunci când face una frumoasă din aur, aşa şi de Dumnezeu ne minunăm şi-L slăvim că a pus frumuseţe negrăită în trupurile noastre, dar şi în toată zidirea”. Cu cât înaintam în codru, bolţile bătrâne păreau susţinute de falnicii copaci întinși către eter, aidoma unor mândre coloane. Din înaltul cerului se cerneau umbre de amurg, iar din loc în loc, câte o rază de lumină străpungea desişurile veştede, aducând o strălucire aparte frunzişului de o culoare gălbuie, dulce-stinsă. În adânca singurătate, roiurile de frunzare oftau greu sub călcâiele timpului nemilos, confirmându-ne faptul că şi această toamnă este un popas al vremelnicei noastre existenţe dăruite de Creatorul timpului şi Stăpânul veacurilor. Ajunşi în sat, ne-am îndreptat către biserica ce străjuiește aşezarea, ca o citadelă. La câte evenimente vor fi asistat secularele ziduri sfințite, ca de altfel toate bisericile din mănăstirile, satele sau oraşele ţării noastre! Numai dacă ne gândim la cele opt cruci albe înşiruite în partea de răsărit a lăcaşului, ele ascund povestea mişcătoare a unei familii de care bine ar fi să nu uităm.
Din această zbuciumată şi dramatică istorie voiesc a aşterne mai departe câteva aspecte: crucile cu pricina aparţin preotului Iraclie, soţiei sale, preoteasa Emilia, şi celor nouă copii ai lor, dintre care unul avea să devină un apreciat şi iubit compozitor, Ciprian Porumbescu. Tânărul teolog și muzician a crescut într-un cămin unde credinţa şi cultura se învăluiau într-o armonioasă îmbrăţişare, realitate reflectată în mare măsură de creația sa componistică, la vârsta maturității. Nu poți trece pe lângă cele opt cruci ocrotite de zidurile bisericii din localitatea Ciprian Porumbescu și să nu te cuprindă fiorul unei zguduitoare certitudini: suntem cu toții călători prin lumea pământeană, degrab trecătoare, urmând ca la finele vremelnicului nostru pelerinaj, prin mormânt, să pășim către bolțile veșniciei, având drept țintă finală Împărăția cerurilor. Prin Domnul Hristos, Cel înviat din morți, mormântul s-a preschimbat dintr-un simbol al unei lumi pesimiste, al unei călătorii eșuate, sfârșite la cimitir, în poarta către veșnicie de care face pomenire Sfântul Evanghelist Ioan: „Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, începutul și sfârșitul. Fericiți cei ce spală veșmintele lor, ca să aibă stăpânire peste pomul vieții și prin porți să intre în cetate” (Apocalipsa 22, 13-14). Cuprinși de această evidență, am rostit o rugăciune la căpătâiul primei cruci, acolo unde, sub brazda străvechiului pământ românesc, în urmă cu 138 de ani, a fost înmormântat Ciprian Porumbescu, în al 29-lea an al existenței sale, pomenindu-i și pe părinții, frații și surorile lui, veşnici întru așteptarea „zilei a opta”.
După cuvenita rugăciune, eu și tovarășii mei de drum am vizitat muzeul memorial din apropiere, ce adăpostește dovezi incontestabile ale uriașei personalități a lui Porumbescu, adevărat deschizător de drumuri în componistica românească. Apoi, mai sus de biserică, am pornit pe urmele lui în căsuța amenajată acum muzeu, care, odinioară, servea drept bucătărie gospodăriei părintelui Iraclie din Stupca; locuința propriu-zisă a fost distrusă în timpul ultimului război mondial, odată, se pare, cu celebra vioară a junelui Ciprian. Am pășit cu sfială și cu un simțământ de adâncă smerenie în căscioara cuminte, unde, din difuzoarele rânduite discret de administratorii muzeului, se auzea în surdină cea mai cunoscută compoziţie a lui Porumbescu „Balada pentru vioară”. Terminată la 21 octombrie 1880, ea a devenit partitura de referinţă a creaţiei clasice româneşti din secolul al XIX-lea. Timp de mai bine de o săptămână, tânărul s-a retras în tihna idilică a locurilor natale, a schiţat, a prelucrat, a şlefuit această pagină muzicală de o rară sensibilitate, plină de poezie şi nostalgie, cu raze de lumină şi pete de întuneric, îngemănând și metamorfozând doina, cântecul şi jocul bătrânesc. Să fi scris doar atât și Porumbescu tot mare ar fi rămas, tot unic ar fi considerat în istoria muzicii românești. Dar dacă te gândești că, la cei 29 de ani când, după ale noastre calcule, și-a început prea devreme drumul înspre veșnicie, avea compuse sau prelucrate 250 de piese? Foarte puțini știu că printre ele se află și numeroase cântări bisericești. Amintim câteva titluri: „Cântările Sfintei Liturghii în Do major”, „Tatăl nostru”, „Adusu-mi-am aminte” în sol minor, „Condacul Maicii Domnului”, „Prohodul Domnului”, „Priceasna de Paşti” şi „Axion la Rusalii”, cântări la Te Deum, „Oratoriu pentru Vinerea Patimilor pe patru voci” și altele. Prin toate Ciprian Porumbescu a devenit o legendă, chiar dacă, mai nou, s-au ivit și voci care să conteste această realitate neîndoielnică.
Acolo, la Stupca, lângă zidurile bisericii cu hramul „Sfântul Dimitrie”, am găsit mormântul lui Porumbescu încărcat de ofilitele semne ale trecerii timpului, purtând, după a sa dorinţă, culorile tricolorului naţional. Sper ca numele şi creaţia lui să nu se vestejească nicicând, căci Sfânta Scriptură ne învață despre cei ce prin muzică mângâie sufletele oamenilor: „Ca un inel cu piatră scumpă pe podoabă de aur este rostul cântăreţilor” (Ecclesiasticul 32, 6).