„Cititorul de pomelnice“

În Biserica Ortodoxă, pomelnicul este un element strâns legat de desfăşurarea cultului divin public, adică a slujbelor. Pomelnice pentru vii şi pentru cei plecaţi la Domnul se citesc în fiecare lăcaş de cult, la Proscomidie, la Utrenie, la Sfânta Liturghie, la Litie, la parastase şi la alte momente liturgice.

„A da un pomelnic“ este de mult un gest prin care ne rugăm ca Dumnezeu să ne asculte cererile. Ţi se întâmplă ceva ţie, personal, sau cuiva din familie? Dai un pomelnic. Uneori la şapte biserici. Mergi la o mănăstire în pelerinaj? Automat laşi un pomelnic. Ştii pe cineva care merge departe, la Athos, de pildă? Îl cauţi numaidecât pentru a-l ruga să ducă acolo şi pomelnicul tău însoţit de un bănuţ. Mai mult sau mai puţin, în funcţie de posibilităţi. Încerci, ca preot, să nu primeşti bani? Insistă: „Lăsaţi, ca să prindă rugăciunea!“. Rugăciunea „prinde“ nu pentru că sunt mai mulţi bănuţi înăuntru, ci pentru că prin ei, atunci când există, se exprimă un dor mai mare de a se împlini cererile. Şi câte persoane nevoiaşe nu-şi dau obolul lor din preaplinul sărăciei, încât te fac să te miri de unde atâta jertfelnicie!? Pomelnicul este un lucru ce trebuie respectat. Pentru că e stropit cu sudoare. De cele mai multe ori. Primind pomelnicul, ai datoria să-l citeşti şi, dacă o faci cu dăruire, cu atât mai bine. Pentru că în tine s-a investit încredere şi nu poţi să-ţi baţi joc de aşteptările unor suflete. Este o mare datorie citirea pomelnicelor şi este demn de toată lauda „cititorul“ lor. (Îl voi numi aşa, chiar dacă nu e cea mai potrivită expresie. Aş putea să-i zic altfel, de exemplu, „rugător cu pomelnice“). Voi scrie concret, din experienţa mea de preot slujitor la Catedrala mitropolitană din Iaşi. Înaintea moaştelor Sfintei Parascheva sunt depuse cererile a nenumăraţi credincioşi care, cu speranţă în ajutorul ei, lasă pomelnice pentru perioade mai scurte sau mai lungi. Pe o bucăţică de hârtie e descris un destin. Nume şi situaţii. De obicei dureroase. Boală, eşec în căsătorie, lipsa serviciului, patimi sunt doar unele dintre lucrurile care se doresc înlăturate din viaţa solicitanţilor, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ceea ce conferă şi mai multă greutate cererii este tocmai faptul că pomelnicul, în majoritatea situaţiilor, reprezintă o ultimă speranţă. Vine după vestea groaznică primită de la medic, după părăsirea casei de către unul dintre soţi etc. În destule cazuri, însă, are şi caracter profilactic: luminarea minţii, ajutor la examene, îndepărtarea de tovărăşii rele, găsirea unui partener de viaţă potrivit etc. Multe dintre pomelnice sunt expresii ale recunoştinţei pentru ajutorul deja primit. Sigur că sunt însoţite de alte şi alte cereri, exprimate cu convingerea că... se poate. Îmi amintesc că la o predică duminicală din catedrală, în care am abordat problema iertării, am menţionat un lucru care mă frapase în acea dimineaţă: pomenind, ca de obicei, pomelnicele în timpul Utreniei, mi-a atras atenţia o hârtie scrisă pe două coloane. Pe una erau menţionaţi membrii familiei şi prietenii acestora. În jur de şapte persoane. Se cerea mai jos izbăvirea de duşmanii scrişi în cea de a doua coloană: vreo 13 nume. „Îngrozitor!“, mi-am zis. „O societate în care ajungem să avem mai mulţi duşmani decât prieteni ridică un mare semn de întrebare“. Şi când te gândeşti că acei „duşmani“ sunt fraţi de-ai noştri, botezaţi, spovediţi, împărtăşiţi şi poate cu multe pomelnice scrise pentru... izbăvirea de duşmani. Ce să facă „cititorul de pomelnice“? Se roagă Domnului cu nădejdea împlinirii. Dacă sunt mai mulţi „cititori“, cu atât mai bine. Dacă starea lor duhovnicească este bună, iarăşi avem un surplus de binecuvântare. Şi zilele curg, pomelnicele sunt reluate, suspinele din hârtii sunt răsfoite iară şi iară, până coboară mila Domnului. Când vrea El. Uneori răspunsul întârzie sau nu vine. „Cititorul“ s-a achitat de datorie. Uneori, marcat de unele situaţii, prelungeşte ruga dincolo de solicitarea credinciosului. Şi speră. Şi insistă... aplecat deasupra hârtiei, Cu ochii obosiţi de atâtea sute sau chiar mii de nume depuse la picioarele Părintelui ceresc. Alteori, rămâne uimit de câtă răzbunare şi ură zac în pomelnice. Cum să citească el: „Pedepseşte, Doamne, pe...“!? Prin pomelnice se poate face o radiografiere foarte exactă a societăţii. Sunt mai credibile decât orice statistică sau sondaj de opinie, pentru că în faţa hârtiei eşti ca în faţa lui Dumnezeu. Spui sincer ce te doare. Fără cenzură sau reţineri. De aceea, un „cititor de pomelnice“ ştie foarte exact ce se petrece în lume. Aşa a fost părintele Partenie Apetrei. Aşa l-am cunoscut eu. Un om al numelor. Aproape permanent în picioare, la colţul dinspre Proscomidiar al unei mese lungi pe care se perindau zilnic teancuri de pomelnice. Mai ales după hramul Sfintei Parascheva. Sobru, tăcut, cu o neobosită dorinţă de a se achita conştiincios de o sfântă datorie. Întotdeauna mi-a creat această impresie, că are datoria de a se ruga pentru ei. Dacă, uneori, în lipsa lui, noi, cei mai tineri, ne aşezam pe scaune, văzându-l că se apropie ne ridicam iute, pentru a nu fi văzuţi că dăm dovadă de slăbiciune, în ciuda vârstei noastre fragede. Impunea respect Bătrânul în primul rând prin asta, cel puţin în ce mă priveşte pe mine. Apoi, prin vorba tăioasă care uneori te şfichiuia, de regulă atunci când nu te încadrai în baremele care, pentru el, erau atât de clare şi tangibile. Nu poţi în faţa unei astfel de paradigme să nu ai o atitudine de smerenie, văzând cât de greu e să te ridici la înălţimea înaintaşilor. Îl voi avea mereu în minte stând în picioare cu orele, cu mişcarea triplă sacadată de luare, citire şi lăsare a pomelnicelor, asemenea mişcării sondelor care, neobosite, scot din străfunduri la lumină preţioasele zăcăminte naturale. De asemenea, îi voi reţine faţa luminoasă cu care nu de puţine ori mă întâmpina, descumpănindu-mă în convingerea mea că este greu accesibil. Îi sunt recunoscător pentru aprecieri, deşi mărturisesc că nici până astăzi nu le-am înţeles suportul. Probabil că din profunzimea unui suflet etanşeizat ieşeau la lumină străfulgerări de bunătate ce se răspândeau asupra unor persoane din apropiere mai mult chiar decât meritau. Deşi în ultima vreme slujea foarte rar Sfânta Liturghie, părintele Partenie înălţa zilnic o jertfă a arderii de sine, prin efort fizic şi moral, în favoarea aproapelui. Cred că în faţa Bunului Judecător, pe una dintre hârtiile luminoase va fi trecut şi numele Partenie arhimandritul. De asemenea, cred că miile de nume/persoane pentru care s-a ostenit atât vor fi martori buni pentru o îndreptăţită veşnică odihnă.