Cititul ca sursă de frustrări

Dreptul la educaţie, câştigat de oamenii modernităţii, a adus cu sine şi posibilitatea pe care o au acum masele populare de a învăţa să scrie şi să citească. Nimic rău în asta. Dacă însă până în zorii epocii moderne exista o „elită“ a scrierilor, nu orice gând sau vorbă fiind şi înveşnicită prin încredinţarea sa unui suport (piatră, pergament, hârtie etc.), astăzi, orice om alfabetizat e un potenţial... scriitor. Aşa se face că omul contemporan se confruntă cu cea mai mare inflaţie de cuvânt scris de la întemeierea lumii şi până acum.

Ziare, reviste, cărţi, site-uri pe internet şi alte mijloace specifice de transmitere a cuvântului scris bulversează lumea prin cantitatea enormă de informaţie vehiculată. E de ajuns să intri într-o bibliotecă universitară şi să treci sumar în revistă nu titlurile oferite, ci domeniile în care poţi lectura ceva, pentru a te simţi imediat copleşit: nu ai putea, într-o viaţă de om, să parcurgi integral bibliografia ce face referire la un anumit domeniu al culturii. Cărturarii Renaşterii, cei care se puteau lăuda că au citit cam tot ce era mai important din cărţile scrise până atunci, ar fi intrigaţi să afle că, astăzi, aproape oricine, cu puţin suport financiar, poate publica şi că nimeni nu poate susţine, indiferent de domeniul în care activează, că a citit tot ceea ce ţine de profesia sa. Un delir al dorinţei de a-şi vedea numele tipărit pe o copertă, o manie tot mai acută de a spune ceva, de a scrie, indiferent de calitatea şi viabilitatea mesajului: acestea sunt premisele care au produs munţi de maculatură ce sufocă literatura de calitate. Situaţia aceasta îi face pe cei mai hâtri să remarce că numărul celor care scriu cărţi a depăşit cu mult numărul celor care le citesc! Avalanşa de texte scrise aduce cu sine şi două mari pericole. Primul ar fi acela că se strecoară în lume o varietate de idei, care mai de care mai trăsnite, şi ale căror efecte nocive nu pot fi stopate pe motiv de libertate a cuvântului. Altfel spus, indiferent dacă un text îndeamnă la ură, crimă, sinucidere sau violenţă, el nu poate fi interzis decât, în cel mai bun caz, după ce a fost publicat şi au fost sesizate instanţele responsabile. Un al doilea pericol îl constituie sufocarea cititorului. Odată ajuns în faţa unei tarabe cu ziare sau în preajma rafturilor de librărie, lectorul responsabil trebuie să facă serioase „săpături“ pentru a descoperi textul care îl poate informa şi, eventual, hrăni spiritual. Asta în cazul în care posedă o luciditate, un anume simţ al deosebirii lucrărilor importante de cele care nu valorează mai mult decât hârtia pe care au fost imprimate. Cei mai mulţi sunt însă derutaţi de oferta variată şi, furaţi fie de o copertă strălucitoare, fie de un titlu incitant, se lasă otrăviţi de idei pe care, nu rareori, şi le şi însuşesc. Acest tip de intoxicare a opiniei publice e mai grav decât intoxicarea populaţiei cu alimente alterate dar, cu toate acestea, nu se iau măsuri, iar reglementările în domeniu sunt atât de palide, că nici nu merită luate în seamă (ceea ce de altfel şi fac cei mai mulţi dintre editori). Aşa se face că scrisul a ajuns un loc comun, iar cititul o sursă de frustrări (prin faptul de a nu mai face faţă cantităţii de informaţie care te interesează). Această „desacralizare“ a cuvântului, prin banalizare şi proastă întrebuinţare, se reflectă şi în starea spirituală a naţiunilor. Dirijată sau nu, există o tendinţă de a introduce în hrana spirituală a oamenilor cuvinte moarte. De a marginaliza sau de a înlătura, iar dacă nu se poate, măcar de a lăsa să se piardă în oceane de tipărituri cuvintele care pot rodi în suflete, care pot schimba destine. Se scriu, de exemplu, cărţi în care se respectă cu stricteţe reţeta tehnică: citate, bibliografie vastă, termeni pretenţioşi (şi cel mai adesea goi de conţinut), fraze care uimesc prin „abstractizare“ (vehiculând idei moarte) ş.a.m.d. Sunt mii şi mii de cărţi care nu spun nimic, dar care circulă sub umbrela pseudo-ştiinţificităţii. Ele conferă o lectură care îţi lasă un gust amar şi mult mai puţină energie intelectuală (efortul de a descifra nişte elucubraţii te consumă serios). Acelaşi lucru se întâmplă şi în literatura proastă, unde orice înşiruire de metafore constituie un „poem“ şi unde orice naraţiune ce respectă scheletul expoziţiune-intrigă-desfăşurare a acţiunii-punct culminant-deznodământ poartă numele de „roman“. Şi, din păcate, exemplele pot continua şi pentru alte domenii. Ceea ce am ţinut să subliniez e că, în cadrul acestei inflaţii de cuvânt tipărit, e în continuă creştere infuzia de cuvinte moarte. Omul contemporan este bombardat cu oferte frumos ambalate, dar cu un conţinut nociv, care îi adâncesc criza spirituală. În loc să-şi lămurească problemele esenţiale ale vieţii (şi ale morţii), în loc să caute răspunsuri la marile întrebări pe care fiecare viaţă de om le iscă, în loc să tindă înspre împăcarea cu lumea şi cu Dumnezeu, omul zilelor noastre îşi iroseşte timpul (şi viaţa) în lecturi distructive, generatoare de angoase. Cuvintele moarte, asemeni cadavrelor de animale transformate în alimente, produc în suflet boli greu vindecabile. Un cuvânt mort, putred, ne întunecă raţiunea. Ispitit de diavol pe muntele Carantaniei, Mântuitorul Iisus Hristos ne dezvăluie că există însă şi cuvinte care ne hrănesc fiinţa: „Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu“ (Luca 4, 5). Una dintre urgenţele misionare ale Bisericii în acest veac vorbăreţ este şi revalorizarea, chiar resacralizarea cuvântului. Felul în care se poate face aceasta poate constitui subiectul unui alt articol. Deocamdată, să conştientizăm faptul că un cuvânt ne poate hrăni sau ne poate ucide. Şi să alegem bine la tarabă sau în librării.