Civilizația înlocuitorilor

După cum se știe, una dintre numirile deja intrate în uz pentru epoca în care trăim e „civilizația de consum”. E drept că aceasta exprimă o realitate cu totul vizibilă, palpabilă, s-ar putea spune. Însă, privind mai adânc denumirea, ne apare cu totul incompletă, înșelătoare chiar. De ce spun asta? Întrucât consumismul e doar o manifestare de suprafață, este doar ceea ce se vede în exterior dintr-un imens edificiu, fără ca să fie discernute fundamentele pe care s-a construit civilizația în cauză. Iar în tot acest proces cotidian de consum nu poți să nu sesizezi și o provocatoare componentă ira­țională, ce stă în faptul că tot oceanul lucrurilor produse de civilizația modernă nu sunt destinate satisfacerii unor nevoi reale, ci compensării unui imens gol sufletesc, a golului produs de alungarea lui Dumnezeu din lume și din suflet. Și, întrucât omul nu poate trăi cu sufletul gol, ci se cere umplut cu ceva pentru a-i da iluzia funcționării, atunci a apărut această goană după consumarea necontenită a unor lucruri finite, care printr-o falsă hrănire ne livrează iluzia puterii și a posesiunii infinitului. De aceea, aș opina că mai corect ar fi fost ca epoca noastră să fie numită „civilizația înlocuitorilor”.

Totuși, omul uneori se mai dumirește. Însă și ispitele civilizației se „updatează”. De aceea, pentru ca să persistăm cu succes în confuzie, în ultima vreme am fost lăsați să înțelegem că da, am ajuns să trăim cu înlocuitori. Iar dintre aceștia unii sunt autentici, iar alţii nu, unii bio, alţii nu, unii originali, alții pirataţi etc. Și de aceea, acum, toată energia noastră va trebui canalizată spre a-i depista și a-i păstra pe cei adevărați și a-i lepăda pe cei falși. O osteneală în urma căreia vom rămâne, însă, la fel de captivi lucrurilor materiale și respectiv la fel de depărtați de Cel ce prin prezența Sa ar putea să ne umple sufletul cu adevărat.

De aceea și rămânem fideli consumerismului cotidian, a cărui imagine pare desprinsă din profețiile eshatologice ale Apocalipsei: „[Se cumpără] marfă de aur şi de argint, pietre prețioase şi mărgăritare, vison şi porfiră, mătase şi stofă stacojie, tot felul de lemn bine mirositor şi tot felul de lucruri de fildeș, de lemn de mare preţ şi marfă de aramă şi de fier şi de marmură, și scorțișoară şi balsam şi mirodenii şi mir şi tămâie şi vin şi untdelemn şi făină de grâu curat şi grâu şi vite şi oi şi cai şi căruțe şi trupuri şi suflete de oameni” (Apoc. 18, 12-13). Acesta e tabloul nesațiului global ce definește lumea de astăzi. Dar această sete de a consuma orice, de a înghiți întreaga lume ne descoperă că, de fapt, noi trăim în cadrele unei stări pătimașe, într-o patimă generalizată la scară planetară. Însă în manifestarea patimii există ceva paradoxal: ea nu vorbește numai despre o anomalie în funcționarea sufletului omenesc, ci și despre existența a ceva mai presus de fire, a ceva infinit care își revendică atenția și în acest mod pervertit. Potrivit pr. Dumitru Stăniloae, „o caracteristică a patimilor este că în ele se manifestă o sete fără margini, care-și caută stâmpărarea și nu și-o poate găsi […] Ele reprezintă o sete după infinit a omului întoarsă într-o direcție în care nu-și poate afla satisfacția […] Iar infinitatea aceasta pururea nesatisfăcută se datorește atât patimii în sine, cât și obiectelor cu care caută să se satisfacă” (Ascetica și Mistica).

Consemnările părintelui Stăniloae ne pot ajuta să distingem fără greș principiile „metafizice” ale civilizației contemporane: înlocuirea lui Dumnezeu cu patima, văzută ca substitut al infinitului. Iar această mișcare pătimașă - culmea ironiei! -, a fost botezată de moderni drept „civilizația de consum”, ca și cum aceasta ar însemna un produs al culturii omenești! Astfel, prin promovarea obsesivă a principiilor consumiste s-a reușit ceva extrem de important: ca setea şi foamea de Dumnezeu, specifice civilizației creștine și revendicate ontologic de sufletul omenesc, să fie deturnate spre consumul nelimitat de lucruri. Spre o necontenită înghițire a unor realități finite a căror ultimă origine este nimicul. Și din această pricină, oricât de mult ar consuma omul, nu-și va ostoi această sete, ci dimpotrivă, va resimți și mai acut starea de insațietate, pentru că în fundamentul ei ultim nu e o sete după lucruri, ci după ceva ce nu mai ține de sfera lumescului.