Clerici şi teologi prahoveni în temniţa comunistă
Cazul asupra căruia ne vom opri astăzi este un alt exemplu de samavolnicie a autorităţilor comuniste la adresa unor clerici şi teologi ortodocşi, cărora în anii obsedantului deceniu poate că doar speranţa le mai rămăsese într-o eventuală schimbare de regim politic în România. Iar această speranţă era alimentată de evenimentele care se petrecuseră la Budapesta în anul 1956, cu tot eşecul provocat de trupele de ocupaţie sovietică. Abuzul autorităţilor comuniste se greva pe un scenariu pus la cale de partidul conducător şi aplicat cu exces de zel de braţul înarmat, adică Securitatea. Pe scurt, scenariul era următorul: după eliberările din 1954-1955, determinate în special de intrarea României în ONU pe fondul unei destinderi internaţionale şi a denunţării parţiale a crimelor staliniste, potrivit mai-marilor din partidul comunist, deţinuţii aflaţi acum în libertate şi oricum mereu suspectaţi de activitate subversivă erau văzuţi ca uneltitori la adresa regimului „democrat-popular“. Iar pentru Securitate, această conspiraţie, evident legionară, putea fi iniţiată încă din detenţie, prin organizare şi ridicarea moralului, pentru ca după eliberare, prin ascultarea posturilor de radio străine şi colportarea celor auzite, „duşmanul de clasă“ să activeze. Întâlnirile unor foşti deţinuţi politici, unii dintre ei prieteni sau colegi de studii, în diverse ocazii, la biserică sau unele petreceri, pentru Securitate însemnau întâlniri conspirative, de reorganizare mai ales a Mişcării Legionare, considerată principalul duşman al partidului comunist. Tot acum, reprezentanţi ai regimului, precum Alexandru Drăghici, ministrul afacerilor interne, considerau că a venit momentul denunţării „conspiraţiei legionare“ care îşi făcuse loc inclusiv în Biserică. Cei din Securitate considerau că Biserica devenise un loc de refugiu pentru legionarii care încercau să activeze în continuare pe linia Legiunii. În fapt, pentru Securitate era o modalitate facilă de a-i incrimina de activitate subversivă pe legionarii care abandonaseră lupta politică şi se dedicaseră exclusiv vieţii monahale.
Aşa ajungem la dosarul „grupului clandestin legionar din fostul judeţ Prahova“, format din foşti legionari eliberaţi în perioada 1954-1955. Între aceştia figurau Constantin Dumitru, viitorul călugăr Marcu de la Sihăstria (despre care am vorbit în ediţiile trecute), dar şi alţi clerici şi teologi, pe care îi nominalizăm: Constantin Papuc, preot în Urlaţi; Gheorghe Mateescu, preot în Gornet-Cricov; Gheorghe Diţă, preot în Drăgăneşti; Constantin Georgescu, zis „Teologu“, Ilie Ţintă şi Constantin Constantinescu, ultimii trei absolvenţi de studii teologice şi domiciliaţi în Ploieşti. Ce îi lega pe aceştia? În primul rând, toţi fuseseră colegi la Seminarul Central şi la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar pe fondul ascensiunii Mişcării Legionare în perioada interbelică, ei făcuseră parte din acelaşi grup legionar a cărui activitate ne este neclară în documentele Securităţii. Mai menţionăm că, alături de aceştia, în cele două şcoli teologice au mai fost şi alte figuri, precum Valeriu Anania, care vor fi menţionate în ancheta de la Securitate ca legături în aşa-zisa conspiraţie legionară de la finele anilor '50. Dar să vedem cine au fost aceştia? Constantin Papuc s-a născut la 28 ianuarie 1919, în Urlaţi, jud. Prahova. A urmat Seminarul Central din Bucureşti (1930-1938) şi Facultatea de Teologie din Bucureşti, obţinând licenţa în 1945, după ce aproape trei ani fusese pe front. În 1937 a intrat în mănunchiul de prieteni „Dacia“ din Seminarul Central, alăturându-se unor colegi precum Valeriu Anania, Constantin Constantinescu, Petre Sultana, Gheorghe Diţă sau Gheorghe Mateescu. În timpul guvernării naţional-legionare, tânărul Papuc a fost angajat la registratura sediului legionar bucureştean din str. Gutenberg. În iunie 1945-1951 a slujit la Valea Urloii, apoi la Parohia „Sf. Voievozi“, ambele din Urlaţi. O vreme a fost secretarul Protoieriei Urlaţi. În 1946 intră în conflict cu autorităţile pentru „instigare a ţăranilor“, apoi este considerat „chiabur“. Al doilea cleric, Gheorghe Mateescu, s-a născut la 20 ianuarie 1919, în Gornet-Cricov. A absolvit Seminarul Central (1939) şi Facultatea de Teologie (1943). În 1942 este arestat pentru „activitate legionară clandestină“, deferit justiţiei, dar achitat după o detenţie de 6 luni. Pentru a se detaşa total de activitatea legionară, în martie 1943 primeşte hirotonia de preot pe seama Parohiei Săcel, jud. Târnava Mare. Aici slujeşte până la 6 decembrie 1947, când se transferă la Parohia Ţărculeşti, comuna Gornet-Cricov. (Va urma)