Clipa revelaţiei interioare

Viaţa noastră pe pământ amestecă tina şi lumina în proporţii instabile şi neaşteptate. Cei mai mulţi dintre noi ne zbatem zilnic între sublimul virtuţilor şi haina cenuşie, urât mirositoare, a păcatelor. Suntem uimiţi uneori de nobleţea spirituală care ne înconjoară ca o arvună a Raiului, alteori ne acoperă tristeţea eşecurilor, a micimii de suflet şi a faptelor nedemne. Trăim relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu semenii în mod oscilant şi confuz şi, chiar dacă nu ne afundăm cu totul în întuneric, doar gândul la moarte ne mai dă fiori şi ne sustrage temporar din jocul absurd al ridicărilor şi căderilor. Consumăm adesea iraţional darurile lui Dumnezeu şi uităm să mulţumim, suntem egoişti şi avem tendinţa să ne credem mai buni decât alţii, ne ascundem frustrările în hiperactivitate şi grijă prea multă de sine.

Într-un timp în care libertatea persoanei a devenit aproape un idol, "o gaură în fiinţă" sau un vid ce trebuie mereu refăcut, după o cunoscută exprimare sartriană, ne complacem în a edifica efemere castele de nisip, pentru că "totul este permis"… Chiar dacă ceea ce zidim ziua se risipeşte noaptea, ca în legenda meşterului Manole. Şi totuşi, timpul nu rămâne pentru noi doar un simplu cronometru care ne contorizează implacabila "trecere" şi nici o clepsidră care ne goleşte de fiinţă în fiecare secundă a vieţii noastre. Există o clipă în care se produce o mişcare interioară comparabilă cu o "aliniere a astrelor", în care libertatea noastră se face, asemenea florii-soarelui, receptacul adânc al iubirii lui Dumnezeu. E clipa revelaţiei interioare, în care picătura de har ne incendiază pustiul fiinţei; momentul revelaţiei interioare este hotarul care desparte "existenţa spre moarte" de "existenţa pentru veşnicie". Pentru unii, clipa aceasta vine devreme, pentru alţii se lasă îndelung aşteptată. Aici este misterul, dar şi povara libertăţii noastre. "Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu" (Luca 15, 18) - acesta este momentul Fiului risipitor. Lumina orbitoare pe calea către Damasc este clipa revelaţiei interioare pentru Sfântul Apostol Pavel. Crucea luminoasă a biruinţei, din înaltul cerului, este clipa maiestuoasă a revelaţiei din viaţa Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Uneori, sfinţii vorbesc despre acest moment tainic din viaţa lor. De fiecare dată când recitesc, în Postul Mare, Viaţa Sfintei Maria Egipteanca, scrisă de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului, mă opresc asupra pasajului care descrie schimbarea petrecută în conştiinţa unei femei păcătoase la ziua Înălţării Sfintei Cruci: "… astfel de trei sau patru ori pătimind, ostenindu-mă şi nimic sporind, am slăbit, şi n-am putut să mă amestec cu cei ce intrau, fiind şi trupul meu foarte obosit de sila celor ce mă înghesuiau. Fiind în ruşine şi în deznădăjduire, m-am depărtat şi stam într-un colţ al pridvorului bisericii. Abia în urmă mi-am venit în simţire şi am înţeles care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viaţă al Crucii Domnului. Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii celei mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătându-mi că tina faptelor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci, am început a plânge, a mă tângui şi a mă bate în piept, scoţând suspinuri din adâncul inimii mele. Plângând în locul unde stăteam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu…". Mila Maicii Domnului a umplut vidul libertăţii unui om tânăr şi a oprit "timpul căderii". Prin lacrimile pocăinţei se străvede deja "timpul Învierii", primăvara veşniciei. Şi povestirea duhovnicească din pustia Iordanului se oglindeşte în cugetarea smerită a stareţului Zosima - pocăinţa poate face din păcătoşi vase alese ale sfinţeniei şi povăţuitori pe calea mântuirii. În inima fiecărui om răsună ca un pârâu din adâncuri cântecul lacrimilor, cântecul căderilor şi ridicărilor, cântecul vieţii sale. Vremea Postului Mare poate opri pentru fiecare dintre noi timpul căderii, iar libertatea noastră, înţeleasă în lumina Învierii, poate aduce acea clipă miraculoasă a reînnoirii şi a întoarcerii spre casa Tatălui ceresc.