Clocociov, mănăstirea părintelui Visarion, duhovnicul Olteniei

La sud de oraşul Slatina, într-un peisaj ce merită vizitat chiar şi de pretenţioşii care uită cât de frumoasă este ţara noastră, nu departe de malul Oltului, se află un loc de binecuvântat de Dumnezeu - Mănăstirea Clocociov. Denumirea uşor stranie are etimologii diferite, cea mai plauzibilă fiind cea care provine din limba latină - clivus (pantă abruptă).

Ansamblul arhitectural este gândit strategic, fiindcă are aspect de cetate medivală, fiind uşor de intuit rolul militar al acestuia. Biserica este impunătoare şi se cunoaşte că a respirat secole de spiritualitate. Pictura este în stilul fresco bizantin şi a fost restaurată între 1980-1985, după modelul picturii originale, de la jumătatea secolului al XVII-lea. Pe peretele de apus al bisericii se află, într-un tablou votiv, ctitorii: Mihai Viteazul şi soţia sa, Doamna Stanca. Interesant este faptl că, exact deasupra uşii, se află zugrăvită stema ţării, aşa cum arăta ea în vremea lui Mihai Viteazul. Stema are semnul unităţii neamului românesc, imită sigiliul domnitorului şi înfăţişează cele trei provincii: Ţara Românească, prin vultur, Moldova, prin capul de bour, şi Transilvania, prin cei doi lei. Într-un alt tablou votiv se află boierul Dinicu Buicescu şi soţia sa, Dumitra, care ţin pe mâini biserica în miniatură, închinând-o lui Dumnezeu. Zidurile groase ala bisericii, caracteristice secolului al XVII-lea, icoanele de patrimoniu, aerul matusalemic al bisericii inspiră credinciosului, care vine aici în mod obişnuit, pelerinului şi chiar simplului vizitator, respect şi pietate. E vorba de secole de-a rândul în care, în biserica aceasta, s-a săvârşit Sfânta Liturghie. E vorba de mii de zile în care aici a fost invocat Duhul Sfânt la Sfintele Taine... Biserica nouă calcă vânjos pe urmele celei vechi, constituind un centru de atracţie pentru locuitorii din zonă şi pentru pelerinii care intră să se închine şi ies într-o forfotă care aminteşte de locuri de pelerinaj ierusalemite. „Mândria“ Clocociovului Dacă ajungeţi la Clocociov e musai (cum ar spune ardeleanul) să intraţi în muzeul mănăstirii; după aprecierea mea, unul dintre cele mai bogate din ţară. Bogăţia acestui muzeu este îndeosebi spirituală; găsim şi obiecte de artă bisericească aurite şi argintate, dar impresionează documentele, manuscrisele, Evangheliile vechi de două secole. Câţiva dintre noi, acei pelerini care ne bucurăm de frumuseţile Clocociovului, întrebăm chiar acolo, în muzeu, de părintele Visarion, cum era, cum se purta cu oamenii. Maica-ghid refuză implacabil să spună ceva în acest sens, făcând aceasta dintr-o smerenie nedisimulată. Strecoară doar aşa, o vorbă: „a fost un sfânt“. Este o realitate palpabilă, „mândria“ Clocociovului este marele, şi din păcate răposatul, protosinghel Visarion. Dumnezeu a rânduit ca pentru români (pentru „Grădina Maicii Domnului“) să fie duhovnici cu viaţă cuvioasă în cele patru puncte cardinale, după modelul Crucii. Astfel nici Oltenia nu a dus şi nici nu duce lipsă de figuri memorabile ale Ortodoxiei. O astfel de figură centrală este şi protosinghelul Visarion, trecut la Domnul, dar încă viu în memoria obştei. Pe pagina de internet a mănăstirii se spune: „Ceea ce simte sufletul tău când vizitezi mănăstirea este preţul multor jertfe; jertfe ale sufletului aduse lui Dumnezeu din iubire pentru El. Un astfel de prinos i-a adus lui Dumnezeu şi Prea Cuviosul Părinte Visarion Coman, a cărui viaţă a fost o continuă jertfă bine înmiresmată înaintea lui Dumnezeu. Este cel ce a rectitorit Mănăstirea Clocociov, dar mai presus de cele pământeşti şi dincolo de zidurile ei, s-a făcut pe sine punte de trecere pentru mii de suflete îndurerate. Poposeşte şi tu câteva clipe înlăuntrul mănăstirii şi, plecându-ţi genunchii trupului şi ai sufletului lângă mormintele celor ce odihnesc acolo, roagă-te…“. „Dumnezeu dă omului crucea în aşa fel încât el să o poată duce“ Venirea părintelui Visarion Coman în 1977, împreună cu patru călugăriţe de la Mănăstirea Suceviţa, a coincis cu revigorarea vieţii monahale şi restaurarea lăcaşului de cult. Prin munca depusă de cei ce au decis să locuiască la Mănăstirea Clocociov, complexul monahal a ajuns un loc binecuvântat, în care liniştea şi bunătatea parcă şi-au făcut sălaş veşnic. Şi astăzi, la Clocociov, pelerinului i se recomandă cu căldură să se reculeagă, să spună o rugăciune la mormântul distinsului duhovnic, pentru a înţelege chipul blândeţii lui Hristos, care a fost şi în părintele Visarion Coman. Un minut de rugăciune în acest loc şi mi-a fost suficient să înţeleg de ce părintele a fost atât de iubit. Cel mai adesea, părintele Visarion era asemănat cu blândeţea însăşi, el era „chip al blândeţii“. Părintele obişnuia să spună: „Toţi oamenii, buni şi răi, împăraţi şi săraci, sfinţi şi păcătoşi, trebuie să ofteze, pentru că toţi au de dus o cruce pe faţa pământului. Dar Dumnezeu dă omului crucea în aşa fel încât el să o poată duce.“ Oamenii care vin aici frecvent ştiu că părintele Visarion avea un har deosebit în a îndruma oamenii pe cale mântuirii. El era căutat nu numai de mireni, ci chiar şi de arhierei şi preoţi, care se spovedeau şi plecau întodeauna cu inima uşoară şi cu un sfat bun ca arme împotriva greutăţilor cotidiene. pentru părintele Visarion, spovedania era o artă, fiindcă îi dedica unui singur om, atunci când simţea că este nevoie, chiar şi o oră sau două. „Părintele avea o privire pătrunzătoare. Era acea privire pe care o regăseşti la un duhovnic care ştie să citească în inimă. Vorba lui era molcomă şi blândă. Cu adevărat părintele Visarion avea duhul blândeţii. Era genul de părinte care nu refuza pe nimeni, era atent şi îi iubea deopotrivă pe toţi cei care veneau la el. Cu două săptămâni înainte de a trece la Domnul, cu toate că era grav bolnav şi nu mai vorbise de luni de zile cu cineva, pe noi, un grup de pelerini de la Ploieşti, ne-a primit cu drag şi ne-a binecuvântat. Monahia care-l îngrijea pe părintele a găsit aceasta ca fiind cu adevărat o minune“, spune un cunoscut organizator de pelerinaje din oraşul Ploieşti, evocând personalitatea marelui protosinghel. ▲ Mănăstirile surori Alături de Mănăstirea Brâncoveni, cu care se învecinează, Mănăstirea Clocociov reprezintă unul dintre cele mai importante monumente istorice din ţară şi un obiectiv turistic major pentru întreaga zonă a Olteniei. Legătura dintre cele două mănăstiri olteneşti este indisolubilă. Duhovnicul mănăstirii care aminteşte de martiriul Brâncovenilor este părintele Nichita, fiu duhovnicesc al părintelui Visarion. În plus, ambele lăcaşuri de cult sunt monumente istorice. Revenind la Clocociov, se poate afirma că mănăstirea oferă o privelişte rară, aproape ireală. Ansamblul architectural se află într-o depresiune, la poalele drumului principal. Privind de sus, mănăstirea - adevărată cetate a binecuvântării - pare că este decupată dintr-un basm. Obiectivul aparatului de fotografiat se îndreaptă instantaneu spre această privelişte. E greu să te saturi de ceea ce vezi. Mai la dreapta, Oltul îşi vede de curgerea lui milenară, depunând parcă şi el mărturie pentru frumuseţea acestor locuri. Clocociovul se remarcă prin calităţile artistice ale ansamblului arhitectural, prin tezaurul de artă bisericească, prin trecutul şi prezentul istoric şi cultural foarte viu. Mănăstirea este un edificiu de care te desparţi cu greu, fiindcă, atât inima, cât şi ochiul se încarcă de frumos şi de duh. De aceea, e foarte greu să pronunţi: „Bun rămas, Clocociov!“ ▲ 500 de ani de istorie - ridicată în vremea lui Neagoe Basarab 1512-1521; - domnitorul Mihai Viteazul în timpul domniei sale reclădeşte biserica, lucru atestat de Gavril Movilă, în 1619; - 1625 - mănăstirea devine metoc al mănăstirii Cutlumuş, de la Muntele Athos; - cutremurul din 1628 şi o serie de incendii distrug parţial Clocociovul; - 1648 - refacerea mănăstirii, sub Matei Basarab; -1719 - cartograful Fr. Schwantz întocmeşte o hartă a locului şi menţionează Clocociovul şi împrejurimile; - 1838 - un nou cutremur afectează clădirile mănăstirii; - 1850-1862 - refacerea mănăstirii, consolidarea fântânii din curte, repictarea bisericii; - 1918-1935 - construcţiile de la Clocociov intră într-un proces de degradare, astfel că, în 1935, în biserica mănăstirii nu se mai putea efectua serviciul divin; - 1959 - lucrări de restaurare; - 1980-1982 - alte lucrări de restaurare, mănăstirea începe să capete forma pe care o are astăzi; - din 1982 - Clocociov devine mănăstire de maici.